§ 11. - Decizia 689/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin. (1) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
M.Of. 199
În vigoare Versiune de la: 13 Martie 2019
7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 150 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează că terţul poprit răspunde solidar cu debitorul poprit pentru toată creanţa datorată creditorului popritor, ceea ce este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate coroborat cu egalitatea în drepturi, fără respectarea prevederilor art. 53 din Constituţie, a criteriilor de proporţionalitate şi de nediscriminare între creditori, inclusiv prin prisma unei omisiuni legislative. Astfel, Codul de procedură fiscală este lacunar în privinţa sumei pentru care se poate solicita/dispune menţinerea popririi, respectiv în privinţa efectelor menţinerii popririi, spre deosebire de Codul de procedură civilă care prevede expres că validarea popririi operează în limita creanţei datorate de către terţul poprit debitorului urmărit şi nicidecum până la concurenţa creanţei faţă de creditorul urmăritor şi, ca atare, lasă posibilitatea unor interpretări ce conduc la încălcarea egalităţii între cetăţeni coroborată cu ocrotirea dreptului de proprietate în mod egal, indiferent de titular. Mai mult, Codul de procedură fiscală nu prevede în mod expres această limitare la suma datorată de terţul poprit debitorului poprit, dimpotrivă, reglementează în mod expres situaţiile de răspundere solidară. Principiul egalităţii este încălcat din două perspective: dreptul de creanţă al statului este preferat în faţa patrimoniului terţului poprit, pe de-o parte, şi creditorii fiscali cărora li se aplică menţinerea popririi sunt avantajaţi faţă de ceilalţi creditori cărora li se aplică validarea popririi, pe de altă parte. Ca atare, se apreciază că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care se interpretează în sensul că menţinerea popririi fiscale este realizată în limitele creanţei datorate debitorului urmărit de către terţul poprit, iar ca efect al admiterii cererii de menţinere a popririi creditorul urmăritor poate să îl execute silit pe terţul poprit numai cu privire la această sumă.