§ 46. - Decizia 676/2016 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) şi alin. (2) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991
M.Of. 127
În vigoare Versiune de la: 17 Februarie 2017
36. Cele statuate în decizia menţionată, prin care a fost constatată constituţionalitatea prevederilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu pot constitui argumente de natură a conduce la o soluţie de admitere a prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Astfel, în prezenta cauză, autorul excepţiei solicită constatarea neconstituţionalităţii unei reglementări normative, respectiv art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) şi alin. (2) din Legea nr. 169/1997, care reprezintă o aplicare a regulii de drept comun potrivit căreia dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute este imprescriptibil, invocând cele statuate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 296 din 8 iulie 2003, potrivit cărora tocmai situaţia opusă, a instituirii unui termen pentru exercitarea acestei acţiuni, a fost apreciată de Curte ca fiind constituţională, justificată de necesitatea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile ce au ca obiect dreptul de proprietate. Cu alte cuvinte, se solicită Curţii Constituţionale constatarea neconstituţionalităţii implicite a soluţiei legislative care corespunde regimului juridic de drept comun al nulităţii absolute a actelor juridice şi, eventual, propunerea unui termen derogatoriu în care această acţiune se poate exercita, pentru asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil în domeniul actelor de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate, emise cu încălcarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, astfel încât nu îşi poate asuma rolul de legislator pozitiv. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a dispune în privinţa soluţiilor legislative adoptate în domenii specifice şi, eventual, a derogărilor de la acestea, Curtea neputând exercita, în privinţa soluţiilor legislative adoptate, un control de oportunitate.