§ 9. - Decizia 67/2019 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
M.Of. 388
În vigoare Versiune de la: 17 Mai 2019
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, se susţine că prevederea legală criticată este neconstituţională în măsura în care persoanei condamnate i se înrăutăţeşte situaţia în propria cale de atac, prin stabilirea de către instanţă a unui termen, de cel mult un an, în care cererea de liberare condiţionată nu poate fi reînnoită, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate. Se arată că aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus este anihilat prin faptul că dispoziţia legală criticată prevede că termenul fixat de prima instanţă începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a contestaţiei. Se susţine că, pentru aceste motive, persoanei condamnate îi este încălcat, în mod grav, dreptul de acces liber la justiţie. Se mai arată că textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu prevede criteriile pe baza cărora este stabilit, de către instanţă, termenul după care cererea de liberare condiţionată poate fi reînnoită. Referitor la prevederile art. 587 alin. (1) şi alin. (2) cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 se susţine că acestea instituie o procedură hibridă administrativ-jurisdicţională ce presupune, în esenţă, un triplu grad de jurisdicţie, în care prima etapă reprezintă un demers de natură administrativă, la care ia parte însă un judecător delegat de la o instanţă egală în grad sau chiar superioară în grad celei care judecă în cea de-a doua etapă, în timp ce aceasta din urmă are loc în faţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, sesizată prin propunerea comisiei sau prin cererea condamnatului, o a treia etapă constând în soluţionarea contestaţiei formulate la instanţa superioară. Se arată că, de vreme ce dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevăd faptul că judecătorul de supraveghere a privării de libertate face parte din comisia de supraveghere a privării de libertate şi o prezidează, procesul-verbal întocmit de această comisie, atunci când decide sau nu să formuleze o propunere de liberare condiţionată, nu mai are un simplu caracter administrativ, ci dobândeşte şi o natură jurisdicţională. Or, conform art. 8 din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este desemnat de preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială funcţionează penitenciarul, de la instanţele din raza curţii de apel respective, care pot fi judecătorii sau tribunale. Se susţine că în acest fel se creează premisa unei situaţii în care procesul-verbal mai sus referit este supus controlului unui judecător din cadrul unei instanţe de acelaşi grad sau chiar de un grad inferior celei de la care a fost desemnat judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Cu toate acestea, se arată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu are dreptul să se pronunţe el însuşi asupra propunerii de liberare condiţionată, ci doar posibilitatea de a formula o propunere în acest sens, motiv pentru care dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 124 din Constituţie, independenţa acestuia fiind grav afectată, întrucât atribuţiile ce 11 revin în această comisie sunt similare celor exercitate de ceilalţi membri ai ei. Pentru aceleaşi motive se susţine că prevederile legale criticate îngrădesc dreptul persoanei condamnate de a se adresa, într-un timp optim şi previzibil, unui judecător în vederea liberării condiţionate, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 100 din Codul penal. Se arată că, în realitate, în majoritatea cazurilor, de la momentul formulării propunerii de liberare condiţionată, până la momentul soluţionării contestaţiei împotriva sentinţei de liberare condiţionată trece o perioadă considerabilă de timp, care nu reprezintă o durată rezonabilă din perspectiva necesităţii asigurării dreptului la un proces echitabil. În fine, se susţine încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 53 din Constituţie.