§ 41. - Decizia 67/2019 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

M.Of. 388

În vigoare
Versiune de la: 17 Mai 2019
20. Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiţionate a persoanei condamnate, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă o înrăutăţire a propriei situaţii a acesteia. Dimpotrivă, menţinerea stării de detenţie peste fracţia de pedeapsă obligatorie, până la concurenţa termenului stabilit de instanţa de judecată, conform textului criticat, în situaţia neîndeplinirii restului condiţiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o continuare a situaţiei în care se află persoana condamnată, prin menţinerea stării de detenţie. Or, această situaţie nu este de natură a încălca principiul non reformatio in pejus invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât acesta are în vedere neînrăutăţirea situaţiei titularului unei căi de atac, iar cererea de liberare condiţionată nu reprezintă o cale de atac, în sensul prevederilor legii procesual penale. În ceea ce priveşte contestaţia ce poate fi exercitată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceasta este o cale de atac, potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva prezentei analize având relevanţă doar ipoteza respingerii de către instanţa de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, cu stabilirea unui anumit termen, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluţionării contestaţiei promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanţă, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiţionată să poată fi reînnoită. Însă, această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, respectiv a principiului mai sus enunţat, atribuţie ce revine, în mod exclusiv, instanţelor judecătoreşti.