§ 5. - Decizia 656/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative
M.Of. 78
În vigoare Versiune de la: 25 Ianuarie 2021
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei care susţine că a luat cunoştinţă de considerentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 388 din 4 iunie 2019, dar crede în evoluţia gândirii juridice, şi pentru că nu există identitate de obiect al excepţiei de neconstituţionalitate în cele două cauze, solicită admiterea acesteia. Se arată că în dosarul în care s-a pronunţat Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 se punea problema calificării ordonanţei emise de comisia de cercetare a averilor ca fiind un organ jurisdicţional, iar în prezenta cauză se pune problema clarităţii legii din perspectiva calificării activităţii acestei comisii ca fiind administrativă şi, în consecinţă, şi actul ei este un act administrativ. Astfel, reiterând, pe larg, motivele formulate în faţa instanţei de judecată şi aflate la dosarul cauzei, susţine, în esenţă, că Legea nr. 115/1996, parte din codul de integritate, astfel cum acesta a fost calificat de către Curte prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, are ca menire urmărirea, în mod particular, a unor cetăţeni români, adică a celor care sunt demnitari, magistraţi sau deţin funcţii publice, nefiind, aşadar, o lege de privilegii, ci o lege care conţine un regim restrictiv şi sancţionator. Aşadar, o astfel de lege trebuie să fie clară şi predictibilă, pentru că în clipa în care se formulează acuzaţia că se încalcă prevederile ei, cetăţeanul trebuie să fie protejat de Constituţie în toate drepturile sale. Se susţine că opinia separată, în principiu, reprezintă o abordare, de regulă, mai nuanţată prin raport cu forţa dreptului şi nu poate fi ignorată pentru că în ea se află germenii revirimentelor de practică judiciară şi anticipează modificările unei legi. Se afirmă că prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, cu opinie separată, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederi din Legea nr. 144/2007, s-a rupt coloana vertebrală a Legii nr. 115/1996, au rămas reguli de procedură, aşa încât o lege care în proporţie de peste 50% este abrogată nu mai poate fi înţeleasă de cetăţean. În acest context, se menţionează că demnitarul, devenit simplu cetăţean, acuzat că are o avere ilicită, vrea să ştie dacă comisia de cercetare a averilor este un organ al administraţiei de stat sau un organ al autorităţii judecătoreşti. Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 144/2007 au creat un hibrid şi nu poţi fi cercetat şi judecat şi să ai aşteptări corecte de la un hibrid. Legea trebuie să fie clară şi predictibilă, iar în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a demonstrat că nu există claritatea legii, legea trebuie să conţină definiţii, pentru că numai în definiţii se poate regăsi ca cetăţean. Legea nr. 115/1996 este dreptul comun în materia cercetării averilor, un drept comun care, însă, nu are propria ipoteză şi nu este predictibil. În continuare, se susţine, în esenţă, că această comisie a fost calificată de către Curte ca fiind un organ administrativ, atunci ordonanţa de trimitere în judecată, care este un act grav pentru cetăţean, este un act administrativ dat de judecător împreună cu procurorul, pentru că emitentul său este un organ administrativ, şi, pe cale de consecinţă, trebuie şi poate fi atacat la instanţă. Însă legea specială nu prevede calea atacului acestui act administrativ. În prezenta cauză, ordonanţa a fost atacată conform legii contenciosului administrativ, însă instanţa judecătorească a spus că este inadmisibilă cererea, întrucât comisia nu este un organ administrativ, iar ordonanţa nu este un act administrativ susceptibil de a fi atacat în condiţiile Legii nr. 554/2004. Se afirmă că legiuitorul nu a respectat considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 şi a lăsat legea criticată în starea în care a fost declarată neconstituţională, iar Legea nr. 144/2007 nu a clarificat problemele Legii nr. 115/1996. Aşa fiind, se susţine că întreaga Lege nr. 115/1996 este lipsită de predictibilitate. De asemenea, făcând referire la opinia separată formulată la Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, se consideră că tot ceea ce este declarat atât de important în Constituţie, adică prezumţia de nevinovăţie - art. 23 alin. (11), principiul averii licite - art. 44 alin. (8), accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la apărare - art. 24 raportate la art. 1 alin. (3) din Constituţie formează un "fir roşu" pe care Legea nr. 115/1996 şi întregul cod de integritate nu îl au. Cetăţeanul caută într-o lege acest "fir roşu", adică o conduită, ştie ce îl protejează şi observă că nu este corect tratat în faţa unei comisii care îi devine reclamant, judecătorul şi procurorul îi sunt părţi adverse, pentru că ei constată printr-o ordonanţă că averea lui este ilicită. În final, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a întregii Legi nr. 115/1996.