§ 9. - Decizia 651/2017 [A/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua din Codul de procedură penală
M.Of. 1000
În vigoare Versiune de la: 18 Decembrie 2017
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Autorii excepţiei arată că dispoziţiile de lege criticate împiedică părţile civile să exercite calea de atac a recursului în casaţie, pe motiv că inculpatul a înţeles să recunoască învinuirea, aspect care priveşte strict latura penală a cauzei. De asemenea, consideră că textul de lege criticat, care limitează controlul judecătoresc al hotărârilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, creează discriminare între inculpaţi şi constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie. Arată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală restrâng, fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, liberul acces la justiţie al părţilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, deoarece soluţia dispusă în procedura recunoaşterii învinuirii, chiar dacă este nelegală, nu poate fi reformată. Astfel, un inculpat care şi-a recunoscut vinovăţia nu are dreptul de a cere înlăturarea greşitei aplicări a legii, chiar dacă o atare aplicare nu ţine de procedura simplificată, în timp ce un coinculpat care nu şi-a recunoscut fapta poate ataca cu recurs în casaţie aceeaşi decizie definitivă prin care s-a făcut o aplicare greşită a legii, existând posibilitatea înlăturării nelegalităţii produse. Or, conduita procesuală a inculpatului care a generat judecata în procedura simplificată nu trebuie să constituie un impediment cu privire la cenzurarea soluţiei nelegale prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, având în vedere că această cale ar fi fost accesibilă fie inculpatului - în cazul judecăţii în procedura obişnuită sau dacă i s-ar fi respins cererea de judecare potrivit procedurii accelerate -, fie unui coinculpat. În acest sens, instanţa de judecată, în calitate de autoare a excepţiei, menţionează că, în speţă, a fost aplicată o pedeapsă rezultantă criticată sub aspectul nelegalităţii, tratamentul sancţionator fiind rezultatul reţinerii incidenţei dispoziţiilor de lege privind concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurentul condamnat a beneficiat de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu privire la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare a judecării cauzei în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, iar, pe de altă parte, că, la judecarea cauzei în apel, s-a reţinut, în mod eronat, starea de recidivă a inculpatului. Printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, instanţa de apel a înlăturat incidenţa dispoziţiilor art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, referitoare la recidiva postcondamnatorie, dar o atare îndreptare nu are niciun efect asupra tratamentului sancţionator aplicat inculpatului şi nu poate conduce la modificarea limitelor de pedeapsă. De asemenea, procurorul, autor al excepţiei, susţine că restrângerea dreptului de a formula recurs în casaţie împotriva soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii poate constitui premisa unor viitoare condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudenţa acesteia în materia încălcării prevederilor art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, drept consacrat şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, invocă Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională, susţinând că - şi în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate - sunt valabile considerentele acestei decizii (paragrafele 15 şi 20-24).