§ 10. - Decizia 63/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 272 alin. (2) lit. a) şi ale art. 274 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, raportate la art. 21^3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară
M.Of. 772
În vigoare Versiune de la: 19 August 2025
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 297/2004 nu îndeplinesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt incompatibile cu principiul legalităţii cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât: (i) stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a Autorităţii de Supraveghere Financiară, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, în condiţiile în care obligaţiile care trebuie să fie respectate de entitatea destinatară a normelor se regăsesc în tot cuprinsul Legii nr. 297/2004, precum şi în toate actele normative primare şi secundare ce reglementează organizarea şi funcţionarea pieţei de capital din România; (ii) tehnica de reglementare a prevederilor legale criticate nu corespunde nici regulilor instituite prin art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 1 teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, nefiind stabilite în mod concret obligaţiile emitenţilor sau conducătorilor acestora a căror neîndeplinire atrage răspunderea contravenţională, în condiţiile în care dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu stabilesc subiectul activ al contravenţiei - entitatea reglementată sau persoanele din conducerea acesteia. Prin urmare, în lipsa elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării acţiunii în contencios administrativ îndreptate împotriva deciziei de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Or, toate aceste aspecte afectează şi garanţiile constituţionale şi convenţionale ce caracterizează dreptul la un proces echitabil în componentele sale. Referitor la dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 297/2004, raportate la art. 213 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care decizia prin care se aplică o sancţiune contravenţională este calificată ca fiind "act administrativ individual" emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară în exercitarea atribuţiilor acesteia de agent constatator al săvârşirii unor fapte încadrate în categoria contravenţiilor, iar contestarea acestora se poate face la Curtea de Apel Bucureşti în cadrul procedurii reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aspect ce contravine principiului egalităţii, accesului liber la justiţie şi prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, prin prevederile criticate se stabileşte o procedură de contestare a actelor emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară distinctă, care derogă de la dispoziţiile ce reglementează regimul general al contravenţiilor şi creează o situaţie discriminatorie între persoanele care au săvârşit contravenţii prevăzute de legislaţia incidentă în materia pieţei de capital şi cele care se pot prevala de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Aceasta, întrucât, potrivit art. 213 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, plângerile formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materia pieţei de capital sunt soluţionate exclusiv conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, context în care persoanele respective pot beneficia de garanţiile normelor generale (prezumţia de nevinovăţie, suspendarea de drept, efectul suspensiv al executării sancţiunii dispuse prin intermediul actului administrativ contestat până la pronunţarea unei decizii definitive în cauză, principiul contradictorialităţii etc.). Or, faptele de natură contravenţională sunt asimilate celor de natură penală, diferenţa esenţială dintre acestea constând în gradul mai redus de pericol social şi în sancţiunea mai uşoară prevăzută de lege. Astfel, în materie contravenţională se va aplica, similar dreptului penal, prezumţia de nevinovăţie, sens în care sarcina probei va trebui să revină organului constatator al contravenţiei, iar nu contravenientului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei) şi a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003), orice acuzat are dreptul la un proces echitabil, iar noţiunea de contravenient în dreptul administrativ folosită de legiuitor nu are sensul unei înfrângeri a prezumţiei de nevinovăţie, fiind asimilată unei proceduri penale. Aspectele mai sus învederate restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale, fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de textul constituţional cuprins în art. 53. În contextul criticilor de neconstituţionalitate se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.