§ 13. - Decizia 629/2019 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

M.Of. 86

În vigoare

Versiune de la: 6 Februarie 2020

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală, consideră că acestea nu aduc atingere art. 16 din Constituţie şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum instanţa de contencios constituţional a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Nu se poate susţine existenţa unei astfel de discriminări, deoarece nu este incident în cauză niciunul dintre criteriile de discriminare prezente în art. 4 din Constituţie, textele de lege criticate aplicându-se nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără privilegii şi fără discriminări. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Or, în cauză, prevederile legale criticate stabilesc competenţa în soluţionarea plângerii împotriva actelor procurorului, respectiv pe cale ierarhică în cadrul Ministerului Public, astfel încât plângerea împotriva măsurilor luate sau efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de către procurorul ierarhic superior. De asemenea, consideră că dispoziţiile legale criticate nu afectează dreptul persoanei la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, drepturi garantate de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, apreciază că acesta nu este incident în cauză.