§ 47. - Decizia 559/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 pct. 4, 27, 28 şi 31, ale art. 14 alin. (2) lit. h) şi k), ale art. 29 şi ale art. 30 alin. (2) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, ale art. 42 alin. (6) lit. b) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, precum şi ale art. 10 alin. (5) din Legea nr. 121/2014 privind eficienţa energetică

M.Of. 1033

În vigoare

Versiune de la: 15 Octombrie 2024

22. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 52 din Constituţie, Curtea observă că aceste norme constituţionale stabilesc limitele şi condiţiile exercitării dreptului recunoscut persoanei vătămate de o autoritate publică în dreptul său ori într-un interes legitim de a se adresa justiţiei sau autorităţilor administrative, care se stabilesc prin lege organică. Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului au admis posibilitatea unor limitări aduse prin lege exercitării accesului liber la justiţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 2 iunie 2004; Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38). Or, Legea nr. 325/2006 cuprinde capitolul VII: Drepturile şi obligaţiile operatorilor serviciului şi ale utilizatorilor de energie termică, printre acestea regăsindu-se la art. 32 lit. g) şi dreptul de a contesta, în contencios administrativ, actele emise de autoritatea de reglementare competentă sau de autorităţile administraţiei publice locale, astfel că, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte controlul celorlalte acte pe care le are în vedere autorul excepţiei de neconstituţionalitate (decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau hotărâri ale instanţelor de drept comun), acestea au o procedură constituţională distinctă [deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii - art. 146 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie date în atribuţia de interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti au efectele prevăzute de normele procedurale în materie - art. 126 alin. (3) din Constituţie, iar celelalte hotărâri pronunţate în realizarea justiţiei sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege - art. 129 din Constituţie].