§ 35. - Decizia 548/2019 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
M.Of. 62
În vigoare Versiune de la: 29 Ianuarie 2020
27. Curtea a statuat că dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Curtea a mai constatat că dreptul de proprietate nu este însă un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exerciţiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului. Aşa fiind, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar.