§ 26. - Decizia 548/2019 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
M.Of. 62
În vigoare Versiune de la: 29 Ianuarie 2020
18. Curtea a reţinut că dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 1121 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 1121 alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 1121 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, paragrafele 21-34).