§ 9. - Decizia 496/2024 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală
M.Of. 179
În vigoare Versiune de la: 28 Februarie 2025
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 346 din Codul de procedură penală, care reglementează soluţiile posibile ce pot fi dispuse la finalul procedurii de cameră preliminară, permit ca judecătorul să se pronunţe în faza de cameră preliminară nu numai asupra chestiunii competenţei teritoriale, ci şi asupra legalităţii/nelegalităţii probelor, a actelor de urmărire penală şi a caracterului eventual inform al actului de sesizare al instanţei, concluzie ce rezultă din faptul că norma juridică criticată face trimitere la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, care menţionează expres că probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin în situaţia constatării unei necompetenţe teritoriale. Precizează că legislaţia actuală permite şi alte soluţii potenţiale, ca urmare a diverselor necorelări legislative, de vreme ce, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul aplicării sancţiunilor prevăzute de art. 280-282 din Codul de procedură penală, acesta poate dispune trimiterea la parchet a dosarului de urmărire penală, sesizând procurorul cu încheiere, acesta din urmă având obligaţia ca în termen de 5 zile să procedeze la remediere. Or, autoarea excepţiei susţine că o astfel de încheiere nu ar trebui să existe atunci când este analizată în camera preliminară problema competenţei teritoriale a instanţei. Reţine că dispoziţiile art. 54 din Codul de procedură penală, referitoare la competenţa judecătorului de cameră preliminară, presupun întrunirea cerinţei premisă a competenţei iniţiale a instanţei din cadrul căreia să facă parte judecătorul - magistrat de cameră preliminară competent, instanţa competentă teritorial, material şi funcţional fiind un element necesar, preexistent dispoziţiilor art. 52 din acelaşi act normativ, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, arată că hotărârii, prin care judecătorul se pronunţă asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, în sensul că aceasta este definitivă, nu este supusă căilor de atac şi se pronunţă "de îndată" ce excepţia este invocată. Observă că încheierile pronunţate în cadrul procedurii de cameră preliminară şi care vizează legalitatea probelor, a actelor de urmărire penală şi regularitatea actului de sesizare al instanţei sunt supuse unui dublu grad de jurisdicţie în sensul că se pot ataca cu contestaţie. În aceste condiţii, susţine că, din interpretarea normelor precitate, rezultă că o hotărâre poate fi simultan şi definitivă, şi nedefinitivă.