§ 9. - Decizia 495/2022 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
M.Of. 38
În vigoare Versiune de la: 12 Ianuarie 2023
6. Judecătoria Sibiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că autorul excepţiei critică, prin prisma invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile deciziei instanţei supreme în care se defineşte noţiunea de proces penal, utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. De asemenea, reţine că folosirea procedurii redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este limitată de legiuitor prin condiţii expres prevăzute în textul procedural. Apreciază că desfăşurarea procesului penal în lipsa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu exigenţele procesului echitabil, iar soluţia oferită de legiuitor prin stabilirea modalităţii în care se poate desfiinţa o hotărâre judecătorească având autoritate de lucru judecat nu contravine dispoziţiilor art. 16, ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi 53 din Constituţie ori prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, de cele mai multe ori, prin acţiunile sale, inculpatul este cel care determină situaţia în care nu a putut fi informat despre desfăşurarea urmăririi penale şi care l-a împiedicat să participe la desfăşurarea procesului penal, aspect consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 februarie 2008, pronunţată în Cauza Demebukov împotriva Bulgariei. Consideră că nu se poate pune semnul egalităţii între o persoană care dă dovadă de bună-credinţă şi manifestă interes faţă de procedurile penale care o vizează şi cea care nu manifestă niciun interes relativ la aceste proceduri. În aceste condiţii, apreciază că, în cauză, nu se pune problema existenţei unui viciu de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 466-469 din Codul de procedură penală, ci, cel mult, a unei chestiuni de politică legislativă, prin care legiuitorul a înţeles să limiteze strict cazurile în care o hotărâre judecătorească având autoritate de lucru judecat poate fi desfiinţată. Reţine, totodată, că interesul urmărit de legiuitor a fost acela de a conferi persoanei judecate în lipsă posibilitatea de a-şi valorifica dreptul la apărare prin participarea în persoană la desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi, implicit, la administrarea probatoriului, având posibilitatea de a solicita administrarea de probe care să combată acuzaţia în materie penală adusă prin actul de sesizare. Apreciază că, prin reglementarea acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul naţional a impus un standard de protecţie superior conferit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi statuat în hotărârile din 31 ianuarie 2012 şi 28 februarie 2008, pronunţate în Cauzele Stoyanov împotriva Bulgariei şi Demebukov împotriva Bulgariei.