§ 126. - Decizia 458/2020 [A] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei
M.Of. 581
În vigoare Versiune de la: 2 Iulie 2020
3.3. Aceeaşi interpretare gramaticală arată că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu permite ministrului sănătăţii să stabilească prin ordin nicio măsură restrictivă de vreme ce astfel de măsuri (anume declararea, tratamentul sau internarea care sunt impuse de legiuitor cu titlu obligatoriu) sunt strict şi limitativ enumerate chiar în textul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. Partea subiectului compus care este constituită din substantivul "bolile" are ca determinanţi un atribut simplu, "transmisibile" şi o propoziţie atributivă, "pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii". Interpretarea juridică a analizei gramaticale a atributului "transmisibile" arată că nu toate bolile pot face obiectul unei individualizări prin ordin de către ministrul sănătăţii, ci doar cele transmisibile, respectiv competenţa ministrului sănătăţii este limitată de legiuitor prin calificarea bolilor asupra cărora ministrul poate decide. Şi nici această circumstanţiere nu a fost suficientă pentru legiuitor, care a ţinut să restrângă şi mai mult competenţa decizională a ministrului, precizând prin propoziţia atributivă faptul că pot fi enumerate într-un act administrativ - numit ordin al ministrului sănătăţii - numai acele boli transmisibile pentru care doar anumite măsuri restrictive stabilite de lege sunt necesare. Propoziţia atributivă, care este o parte a frazei mai ample ce constituie norma juridică de rang legal, este destul de clară: declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii în virtutea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi nu pentru că aşa poate decide ministrul sănătăţii. Legiuitorul însuşi a precizat care sunt măsurile restrictive, ceea ce limitează recursul doar la cele expres enumerate de text şi nu permite utilizarea altora. Legiuitorul a stabilit că acele măsuri sunt restrictive tocmai prin faptul că le-a conferit caracter obligatoriu, altminteri declararea, tratamentul sau internarea voluntară nu sunt considerate restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale. Însă nu ministrul sănătăţii stabileşte arbitrar măsurile de luat şi, eventual, caracterul lor obligatoriu, ci legiuitorul a precizat limitativ măsurile (declararea, tratamentul sau internarea) şi natura lor juridic obligatorie în urma unei evaluări globale a echilibrului dintre necesara protecţie a interesului general, ce constă în protejarea sănătăţii publice prevăzută ca o posibilă cauză de restrângere a exerciţiului unor drepturi în temeiul art. 53 din Constituţie, şi necesara protecţie a drepturilor fundamentale ale fiecărui cetăţean în parte. Individualizarea acestor măsuri restrictive la fiecare caz în parte constituie o aplicare în concret a legii şi nu se realizează nici de legiuitor, nici de ministrul sănătăţii, ci de autorităţile sanitare competente să prevină şi să gestioneze pandemiile. Aceeaşi este situaţia în cazul punerii în aplicare a oricărei măsuri de restrângere a unor drepturi fundamentale care este stabilită printr-o lege şi trebuie pusă în executare de autorităţi administrative (de exemplu, vaccinarea, prelucrarea unor date personale în vederea emiterii documentelor de identitate, colectarea obligatorie a veniturilor la bugetul de stat, executarea pedepselor etc.).