§ 8. - Decizia 385/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
M.Of. 949
În vigoare Versiune de la: 20 Octombrie 2023
6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei, reiterând, în esenţă, aspectele susţinute prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. În acest sens, arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie teza a treia a art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum acesta a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018. Aceste dispoziţii, în interpretarea instanţei supreme, contravin, pe de o parte, prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, încalcă art. 20 din Legea fundamentală. Cu privire la prima categorie de critici, arată că dispoziţiile criticate sunt lipsite de previzibilitate şi claritate, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, invocând în acest sens Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013. Formularea cuprinsă de un act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte. Or, în cazul dispoziţiilor criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, situaţia de excepţie a nedeclarării adunărilor publice a devenit imposibilă, întrucât, prin interpretarea instanţei supreme, au fost epuizate toate situaţiile în care o adunare publică s-ar putea desfăşura în exteriorul unui imobil sau al unui sediu al unei persoane juridice de interes public sau privat. Referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, arată că dispoziţiile criticate generează aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute de art. 26 lit. a) sau d) din Legea nr. 60/1991, iar procesele determinate de contestarea acestor măsuri sancţionatorii exclud orice urmă de echitabilitate. Cu privire la cea de-a doua categorie de critici, şi anume încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, raportate la art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se susţine că, deşi a recunoscut dreptul statelor de a impune formalităţi prealabile pentru exercitarea dreptului la întrunire, instanţa europeană a subliniat că prin aceste formalităţi nu trebuie să se aducă atingere sau să se restrângă dreptul la întrunire şi nici libertatea de exprimare. În acest sens, invocă "hotărârile pronunţate în Cauzele Navalnyy împotriva Rusiei şi Savu împotriva României", precum şi Hotărârea din 3 mai 2022, pronunţată în Cauza Bumbeş împotriva României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dreptul la întrunire poate fi restrâns doar atunci când există un risc real şi previzibil de acţiuni violente. În caz contrar, adunările publice desfăşurate în condiţii paşnice nu trebuie restrânse în niciun fel, impunându-se statelor toleranţă, sens în care citează din Hotărârea din 3 mai 2022, pronunţată în Cauza Bumbeş împotriva României. Or, dispoziţiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, exclud efectiv orice întrunire desfăşurată într-un loc public, indiferent dacă aceasta este paşnică sau nu.