§ 16. - Decizia 385/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
M.Of. 949
În vigoare Versiune de la: 20 Octombrie 2023
12. În al doilea rând, prevederea legală criticată încalcă forţa obligatorie şi prioritară a tratatelor la care România este parte, fiind contrară prevederilor art. 10 şi 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut locul preeminent pe care îl are libertatea de întrunire paşnică într-o societate democratică, evidenţiind strânsa legătură dintre acest drept şi libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale avută în vedere de art. 10 din Convenţie constituie unul dintre obiectivele pentru care sunt ocrotite libertatea de întrunire şi cea de asociere prin art. 11 din Convenţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Vogt împotriva Germaniei). Curtea a mai statuat că statele nu au numai obligaţia de a proteja dreptul la întrunire paşnică, ci şi pe aceea de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive exerciţiului acestui drept; iar dacă, în esenţă, art. 11 din Convenţie are ca scop să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare, textul poate impune statelor şi obligaţii pozitive, de natură să asigure efectivitatea acestor libertăţi. Coordonatele enunţate au determinat întotdeauna instanţa europeană să efectueze un examen deosebit de riguros al restricţiilor ce pot fi aduse libertăţii de întrunire paşnică. Instanţa europeană a decis că aceste principii sunt aplicabile şi în privinţa manifestaţiilor şi defilărilor organizate în locuri publice. Astfel, prin Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedonia Unită "Ilinden" împotriva Bulgariei, după ce a reamintit că una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care aceasta o oferă de a rezolva prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele pe care le are o ţară, chiar şi când acestea sunt dificile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că numai un risc real şi previzibil de acţiune violentă şi de incitare la violenţă sau de nerecunoaştere a principiilor democratice de către organizatorii unei manifestaţii poate justifica interzicerea ei (Cauza Bukta şi alţii împotriva Ungariei). În Cauza Oya Ataman împotriva Turciei, instanţa europeană a arătat că textul Convenţiei nu se opune unei reglementări interne care presupune notificări sau autorizări prealabile adunării publice, "câtă vreme acestea nu reprezintă un obstacol ascuns în calea exercitării libertăţii de întrunire". Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a reţinut că, "dacă participanţii la întrunire nu se angajează în acte de violenţă, autorităţile trebuie să dea dovadă de toleranţă". Aceeaşi concluzie este regăsită şi în Cauza Ouranio Toxo şi alţii împotriva Greciei, în care Curtea Europeană a stabilit că autorităţile trebuie să se abţină de la aplicarea restricţiilor interne dacă adunările sunt paşnice. În acelaşi mod s-a pronunţat instanţa europeană şi prin Hotărârea din 15 noiembrie 2018, pronunţată în Cauza Aleksei Navalnyy împotriva Rusiei, arătând că "este esenţial caracterul paşnic al unei manifestaţii pentru a beneficia de protecţia art. 11, însă condamnarea unei persoane pentru simpla prezenţă la o astfel de manifestaţie, fără ca instanţa să analizeze dacă ea a fost paşnică sau violentă, constituie o încălcare a principiilor democratice în absenţa incitării la violenţă". De asemenea, Curtea a reiterat că "existenţa unor autorizaţii prealabile nu contravine art. 11, însă interdicţia desfăşurării unor astfel de proteste trebuie fundamentată prin probarea unor pericole grave". Nu în ultimul rând, se invocă şi Hotărârea din 18 octombrie 2018, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Savu împotriva României, la trei zile după pronunţarea Deciziei nr. 19 din 15 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, petentul Savu Dragoş Alexandru a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Cererea nr. 77.684/16, arătând că a participat la un protest nedeclarat în data de 7 noiembrie 2013 în faţa Palatului Parlamentului, invocând prevederile art. 3 din Legea nr. 60/1991. Prin Decizia nr. 1.215 din 22 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti a menţinut sancţiunea de participare la o adunare publică nedeclarată în valoare de 500 lei. Totuşi, în faţa instanţei de contencios european, statul român a recunoscut interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 60/1991 şi a acceptat să plătească suma de 4.500 euro către petent cu titlu de despăgubiri. Astfel, autorul excepţiei susţine că a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa acestei Curţi formează un bloc de convenţionalitate cu forţă supralegislativă.