§ 13. - Decizia 385/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
M.Of. 949
În vigoare Versiune de la: 20 Octombrie 2023
9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în primul rând, că art. 3 din Legea nr. 60/1991 contravine imperativului reglementat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dispoziţia legală nu este clară şi previzibilă. Astfel, susţine că jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, Curtea Constituţională nu a ezitat să constate că neclaritatea sau lipsa de previzibilitate atrage în mod de sine stătător neconstituţionalitatea legii sau a prevederilor relevante. Tot ca o constantă, Curtea Constituţională nu a reţinut în nicio decizie acest singur motiv de neconstituţionalitate. Indiferent dacă a extins controlul constituţionalităţii şi la alte prevederi din Constituţie - fie că a considerat că încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală atrage încălcarea altui articol, fie că după ce a considerat că o prevedere încalcă un articol din Constituţie a procedat şi la verificarea conformităţii acestuia raportat la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a simţit nevoia să îşi dubleze raţionamentul. Spre exemplu, în Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, după ce a reţinut că textul de lege criticat este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a considerat că este încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. Pe de altă parte, în Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, Curtea Constituţională a procedat în mod invers. După ce a reţinut încălcarea dreptului de proprietate, a extins controlul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate şi în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, ceea ce reprezintă o premieră şi confirmă importanţa din ce în ce mai mare pe care această exigenţă o are din perspectiva constituţionalităţii. De altfel, poate şi mai important, în această decizie, precum şi într-o decizie ulterioară (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013), Curtea Constituţională ridică previzibilitatea şi claritatea la nivel de condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, ci claritatea şi previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituţionalităţii. Prin urmare, Curtea Constituţională tinde să confere o forţă tot mai mare acestei exigenţe, dând relevanţă nu numai calităţii formulării în sine a normei, ci şi corelării cu alte acte normative şi aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv şi eficient.