§ 9. - Decizia 336/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal
M.Of. 770
În vigoare Versiune de la: 6 Septembrie 2018
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care instituie posibilitatea ca împăcarea, cauză ce înlătură răspunderea penală, să intervină şi în cazul infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal - infracţiuni grave şi cu impact foarte ridicat în societate -, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi dreptatea reprezintă valori supreme şi sunt garantate, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 131 alin. (1), potrivit căruia, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". În acest sens arată că reglementarea posibilităţii împăcării - instituţie de esenţa infracţiunilor cu un grad scăzut de pericol social şi în care primează interesele victimelor - este, în cazul infracţiunii de furt calificat, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept şi social. Astfel, ca şi sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze prin protecţia efectivă asigurată cetăţenilor, ceea ce îi conferă atât o funcţie de prevenţie, cât şi o funcţie represivă, în măsura necesară realizării acestui scop. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele care aduc atingere ordinii publice. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, generală şi specială, prin impulsionarea indivizilor să se abţină de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Instituţia împăcării - incidentă în cazul infracţiunilor de furt calificat - apare în arhitectura noului Cod penal ca ineficientă în ceea ce priveşte asigurarea funcţiei preventive, educative şi represive a dreptului penal, fiind, practic, negată una din sarcinile fundamentale ale statului, şi anume aceea de a proteja valorile sociale fundamentale împotriva atingerilor grave, protecţie care trebuie să se realizeze prin mijloace penale corespunzătoare. Aşadar, prin reglementarea instituţiei împăcării în materia furtului calificat, este încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieţii în societate, cum ar fi patrimoniul persoanelor, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului. În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate dispune măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi consideră că prevederile art. 53 din Constituţie nu instituie doar obligaţia negativă a statului de a se abţine de la adoptarea unor legi care să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin încălcarea exigenţelor constituţionale, ci şi obligaţia pozitivă a statului de a asigura măsuri de protecţie efectivă a acestor drepturi, măsuri care trebuie să fie adecvate şi suficiente. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat obligaţia pozitivă a statelor de a garanta de o manieră efectivă drepturile şi libertăţile fundamentale ocrotite de Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a apreciat - într-o cauză în care o faptă, ce aducea atingere dreptului la viaţă privată, nu putea fi urmărită penal din cauza neîndeplinirii unor condiţii de procedibilitate - că, fiind vorba de un drept fundamental, protecţia oferită de dreptul civil nu era suficientă, fiind necesară apărarea dreptului respectiv prin mijloace penale eficiente (Hotărârea din 26 martie 1985, pronunţată în Cauza X şi Y împotriva Olandei). Referitor la protecţia dreptului de proprietate privată, Curtea de la Strasbourg a statuat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că, atunci când există o ingerinţă a unui terţ în exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, se naşte o obligaţie pozitivă a statului de a asigura o protecţie adecvată a acestui drept prin legea internă, ceea ce presupune existenţa unor remedii adecvate prin care victima îşi poate proteja dreptul (Hotărârea din 14 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Blumberga împotriva Letoniei). Ca atare, protecţia drepturilor fundamentale trebuie să fie efectivă şi nu se realizează prin simpla recurgere la mijloace penale în cazul atingerilor grave aduse acestor drepturi, fiind necesar ca respectivele mijloace să fie adecvate şi suficiente şi să poată asigura echilibrul între protecţia oferită valorilor sociale vizate şi situaţia care o determină. Referitor la suficienţa şi adecvarea mijloacelor de protecţie a drepturilor fundamentale prin raportare la situaţiile care determină încălcări ale acestor drepturi, procurorul, autor al excepţiei, arată că furtul calificat şi, în mod special, cel săvârşit prin violarea domiciliului sau a sediului profesional prezintă o periculozitate foarte ridicată, cu un impact deosebit în societate. Astfel, practica penală a dezvăluit o periculozitate foarte ridicată a infractorilor care acţionează în materia furturilor calificate şi, cu precădere, în cele din locuinţe şi sedii profesionale, care, de cele mai multe ori, sunt specializaţi în acest gen de infracţiuni, folosesc manopere extrem de elaborate şi sunt greu de identificat, pentru mulţi dintre aceştia furturile reprezentând un mod de viaţă. De asemenea, practica recentă a evidenţiat faptul că împăcarea se poate produce şi în urma unor presiuni săvârşite asupra victimelor, având în vedere că infractorii nu sunt subiecţi activi ai unor infracţiuni minore, ci ai unor infracţiuni grave, infractori care nu se sfiesc să recurgă şi la metode de intimidare, care sunt extrem de greu de dovedit. Totodată, referitor la împăcarea intervenită în materia furtului calificat, practica a relevat şi faptul că prejudiciul pe care îl acoperă infractorul, acesta îl realizează tot în mod ilicit, de multe ori prin atingeri la fel de grave aduse patrimoniului persoanelor. Consideră că instituţia împăcării aplicată în materia furtului calificat nu face altceva decât să încurajeze infractorii să persevereze în săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului, întrucât nu mai au niciun motiv să se îndepărteze de acest stil de viaţă, nici cei cu un istoric infracţional consistent, nici cei aflaţi la început de carieră, în condiţiile în care nu mai există nici măcar temerea că vor suferi sancţiuni penale. Mai mult, parcurgerea fazelor procesului penal - în care au dreptul de a consulta dosarul, luând cunoştinţă de probele administrate şi, cel mai important, de modul în care au fost identificaţi - nu mai poate avea, în niciun caz, un rol educativ, ci reprezintă, mai degrabă, un veritabil manual de perfecţionare în materia comiterii de infracţiuni de furt calificat. Astfel, infractorii ştiu ce au de evitat pentru a nu mai fi prinşi data următoare când vor comite fapte de acest gen, nemaiexistând teama de a fi sancţionaţi, deoarece se vor împăca cu victimele.