§ 11. - Decizia 336/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal
M.Of. 770
În vigoare Versiune de la: 6 Septembrie 2018
7. Judecătoria Turda opinează în sensul caracterului întemeiat al excepţiei doar în parte. Astfel, arată că, în anumite situaţii, noţiunile de "domiciliu" şi "sediu profesional" se suprapun, aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În prezenta cauză, prevederile art. 27 alin. (1) din Constituţie nu prezintă însă nicio relevanţă, fapta nefiind săvârşită prin violare de domiciliu, ci prin pătrunderea fără drept într-un sediu profesional. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu restrâng dreptul de proprietate privată, care este consacrat de prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Protecţia acestui drept este garantată de legiuitor prin incriminarea infracţiunii, remediul în cazul încălcării dreptului fiind reprezentat de posibilitatea tragerii la răspundere penală a vinovatului. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a prevederilor art. 53 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu poate fi constatată în cauză. În ceea ce priveşte însă dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român şi este garantată. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate şi de a sancţiona comportamentele periculoase pentru ordinea publică şi pentru viaţa în societate. Doar în acest mod poate fi realizată prevenţia penală, atât cea generală, cât şi cea specială, prin impulsionarea indivizilor de a se abţine de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Împăcarea - care atrage înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracţiuni - reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, însă aceasta din urmă trebuie exercitată cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie pentru a păstra un echilibru echitabil şi rezonabil între valorile private şi interesul public, altfel valorile constituţionale putând fi puse în pericol grav. Aşadar, este necesară tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, fără posibilitatea ca anumite elemente care nu au legătură cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Aceasta înseamnă că instituţia împăcării este aplicabilă numai infracţiunilor de o gravitate mai redusă, care implică un pericol social mai mic pentru ordinea publică. Or, în cazul infracţiunilor de furt calificat - cum sunt furturile comise în timpul nopţii ori prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase sau prin violare de domiciliu sau sediu profesional - interesul privat coincide cu interesul general, astfel că acesta din urmă este periclitat în mod real şi nu poate fi restabilit decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. Instanţa reţine că, de regulă, în cazul infracţiunilor mai sus amintite, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită, totodată, şi condiţia privind limitele de pedeapsă. Având în vedere că s-a stabilit că inculpatul arestat preventiv prezintă pericol pentru ordinea publică, este evident că o astfel de stare de pericol nu încetează prin împăcarea care ar putea interveni imediat după arestare, ci va persista un pericol real pentru colectivitate. De altfel, chiar pe rolul acestei instanţe au existat situaţii în care unii inculpaţi trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat s-au împăcat cu persoanele vătămate, iar ulterior au fost arestaţi pentru perseverenţa infracţională în acelaşi gen de fapte. Acest aspect relevă faptul că instituţia împăcării nu trebuie să fie aplicabilă în cazul infracţiunilor de o mai mare gravitate, aşa cum sunt cele mai sus menţionate, prin care se aduce atingere unor drepturi fundamentale, care necesită mijloace suficiente şi adecvate de protecţie. Instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 26 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". Aşadar, dreptul de dispoziţie al persoanei fizice cu privire la viaţa sa privată cunoaşte şi excepţii, printre care se numără şi situaţiile în care este încălcată ordinea publică. Or, infracţiunile de furt calificat reprezintă fapte cu un grad ridicat de pericol pentru ordinea publică, în privinţa cărora nu ar trebui să se recunoască posibilitatea persoanei vătămate de a se împăca cu autorul faptei. De asemenea, dispoziţiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal încalcă şi prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, care atribuie procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Formele concrete prin care procurorul îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului general constau în exercitarea următoarelor atribuţii: efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă etc. Intervenirea împăcării în cazul infracţiunilor de furt calificat, fapte de o gravitate considerabilă, împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, deşi interesul public o cere, fiind blocată, astfel, exercitarea celor două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, respectiv reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.