§ 10. - Decizia 336/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal
M.Of. 770
În vigoare Versiune de la: 6 Septembrie 2018
6. Ca atare, procurorul, în calitate de autor al excepţiei, susţine că împăcarea - cauză de înlăturare a răspunderii penale, care îşi găseşte fundamentul în interesul particular al persoanei vătămate de a-şi vedea reparat cât mai repede prejudiciul suferit, precum şi în interesul de a nu fi aduse în faţa justiţiei penale fapte care prezintă un grad redus de pericol social - nu este compatibilă cu infracţiunile cu un grad mare de pericol social, ce au un impact deosebit în societate, aşa cum sunt infracţiunile de furt calificat - în mod special, cele prin violarea domiciliului sau a sediului profesional. Faptul că autorii acestui gen de infracţiuni atentează în cel mai grav mod posibil cu privire la dreptul de proprietate, viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului înseamnă că statul nu asigură mijlocele suficiente şi adecvate pentru a asigura protecţia acestor drepturi fundamentale, fiind, astfel, încălcat principiul proporţionalităţii. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 53 raportat la cele ale art. 26, art. 27 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (1). De altfel, soluţia legislativă criticată nu se regăseşte în codurile penale din Franţa, Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia şi Rusia, care nu cunosc o instituţie similară împăcării aplicabilă în materia furtului calificat. De asemenea arată că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal instituie posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare în cazul unor infracţiuni grave, ce nu afectează doar drepturile subiective ale victimelor, ci şi colectivitatea, societatea în ansamblul său. Potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept. Consideră că aceste dispoziţii constituţionale îşi găsesc expresia în obligaţia procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi de a o exercita până când aceasta îşi atinge scopul, şi anume angajarea răspunderii penale a infractorilor. Astfel, procurorii apar în cadrul procesului penal ca reprezentanţi ai societăţii şi ca titulari ai funcţiei de apărare socială. Or, această funcţie este negată de dispoziţiile de lege criticate, care permit, cu privire la anumite modalităţi de săvârşire a infracţiunii de furt calificat, negocierea acţiunii publice între infractor şi victimă, golind de conţinut atribuţiile procurorului de a reprezenta societatea în cadrul procesului penal şi de a apăra ordinea de drept. Dreptul penal a cunoscut, atât sub imperiul vechiului Cod penal, cât şi sub actualul Cod penal, posibilitatea conferită victimei infracţiunii de a se împăca cu infractorul în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă, cu privire la care primează interesele particulare ale victimelor, aspect de natură a întări interesele generale ale societăţii, în acelaşi sens fiind şi reglementarea instituţiei plângerii prealabile. Instituirea însă a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, bazată pe negocierea dintre infractor şi victimă, în cazul unor infracţiuni grave, cu impact în societate, aşa cum este cazul furtului calificat, este de natură a afecta interesele generale ale societăţii, prin imposibilitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, care permit împăcarea în cazul infracţiunii de furt calificat, neagă două funcţii esenţiale ale Ministerului Public consacrate de Constituţie, şi anume reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.