§ 130. - Decizia 319/2024 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2), ale art. 19, 26, 27, 29, 31, 39, 40, 42-48, ale art. 50 lit. c), ale art. 52 şi ale art. 57 alin. (3), (5) şi (7) din Legea nr. 53//2003 - Codul muncii

M.Of. 14

În vigoare

Versiune de la: 10 Ianuarie 2025

35. În continuare, analizând dispoziţiile art. 39 şi 40 din Legea nr. 53/2003 prin prisma criticilor formulate în prezenta cauză, Curtea constată că autorii invocă, în principal, lipsa de egalitate dintre părţile raportului de muncă, întrucât salariatul este ţinut să respecte dispoziţiile angajatorului, indiferent dacă este sau nu este de acord cu condiţiile impuse. Or, Curtea observă că, la încheierea contractului individual de muncă, o persoană este liberă să accepte sau nu condiţiile oferite de un angajator. Odată intrate în raportul de muncă, ambele părţi ale raportului juridic sunt ţinute să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 53/2003], salariatul putând să se adreseze justiţiei pentru soluţionarea conflictelor privind măsurile dispuse referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă [art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003]. Cu toate acestea, raporturile de muncă nu se caracterizează, asemenea altor raporturi juridice de drept civil, printr-o poziţie de egalitate a părţilor, ci printr-o subordonare a salariatului faţă de angajator, aşa cum reiese şi din dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.