Decizia 298/2002 [R] referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal

Nicolae Popa	preşedinte
Costică Bulai	judecător
Nicolae Cochinescu	judecător
Constantin Doldur	judecător
Kozsokár Gábor	judecător
Petre Ninosu	judecător
Şerban Viorel Stănoiu	judecător
Lucian Stângu	judecător
Ioan Vida	judecător
Iuliana Nedelcu	procuror
Florentina Geangu	magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoană" - S.A. din Bucureşti şi Veronica Gândac în Dosarul nr. 21.796/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 şi 23 alin. (8) din Constituţie şi nici celor ale art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, în motivarea excepţiei. Totodată, arată că nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece proba verităţii permite inculpatului să facă dovada veridicităţii afirmaţiilor sau informaţiilor publicate, în condiţiile existenţei unui interes legitim care, astfel, a fost apărat. Se invocă, în final, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 272 din 20 decembrie 2000 şi Decizia nr. 56 din 22 februarie 2001, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi dispoziţii legale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natură a determina o reconsiderare a acestei jurisprudenţe, se solicită respingerea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 ianuarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 21.796/2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoană" - S.A. din Bucureşti, parte responsabilă civilmente în dosarul menţionat, şi de inculpata Veronica Gândac.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 20 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, ale art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât - contrar prevederilor Legii fundamentale şi actelor normative internaţionale menţionate - instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului. Inculpatului nu i se îngăduie să răstoarne această prezumţie de vinovăţie decât în cazul în care poate proba existenţa unui interes legitim, a cărui apreciere este însă lăsată la liberul arbitru al instanţei de judecată.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se consideră că textele de lege criticate "nu instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului, întrucât prezumţia de nevinovăţie este reglementată ca principiu fundamental al dreptului penal, potrivit căruia inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, însă atunci când există probe de vinovăţie are dreptul să probeze netemeinicia acestora. Art. 207, mai arată instanţa, nu reglementează stabilirea vinovăţiei, în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, ci reglementează proba verităţii ca o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptei. Dacă proba verităţii a fost făcută, efectul juridic este înlăturarea caracterului penal al faptei, iar dacă nu a fost făcută, procesul penal având ca obiect infracţiunile de insultă sau calomnie îşi va urma cursul după normele obişnuite".

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel, se consideră că "dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat în Constituţie şi în Codul de procedură penală, precum şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, inclusiv pentru infracţiuni de insultă sau calomnie, persoana este considerată nevinovată, nefiind obligată să probeze nevinovăţia sa, iar când există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, după cum se prevede în art. 66 din Codul de procedură penală. Proba verităţii constituie o cauză specială de înlăturare a caracterului penal. Revine acuzării sarcina de a face proba existenţei faptei şi a vinovăţiei, inculpatul putând face proba verităţii care infirmă existenţa caracterului penal".

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prezumţiei de nevinovăţie şi nici art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece exercitarea libertăţii de opinie este supusă unor limitări prevăzute de lege, în scopul ocrotirii unor valori umane, ca respectul drepturilor sau reputaţiei altor persoane. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie. Trebuie să fie avute în vedere şi prevederile art. 54 din Constituţie, care obligă la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Nici dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu contravin prezumţiei de nevinovăţie, iar din conţinutul lor nu rezultă că persoana care săvârşeşte fapte de insultă sau calomnie ar fi prezumată vinovată înainte de constatarea acesteia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, prevederile din Legea fundamentală invocate, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 27 mai 2002, dispoziţii care au următorul cuprins:

- Art. 205: "Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.

Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";

- Art. 206: "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.";

- Art. 207: "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate au următoarea redactare:

- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.";

- Art. 23. alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale", precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: "Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."

1. Examinând criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constată că acestea nu pot fi reţinute, având în vedere următoarele considerente:

Infracţiunea de insultă, prevăzută în art. 205, şi cea de calomnie, prevăzută în art. 206 din Codul penal, constituie infracţiuni contra demnităţii, prin care sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirmă ori se impută în public fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancţiuni penale, administrative, disciplinare ori dispreţului public.

Curtea constată că incriminarea acestor fapte nu contra-vine în nici un mod prezumţiei de nevinovăţie, consacrată atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2.

Prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Curtea a reţinut că "dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie «o prezumţie de vinovăţie», astfel cum se susţine de către autorul excepţiilor, şi, prin urmare, nu derogă de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovăţia rezultă uneori din însăşi săvârşirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăţia nu ar rezulta ex re, instanţa are obligaţia de a stabili intenţia făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoană, obiceiuri, timp şi altele". Sub acest aspect trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal, respectiv pericolul social al faptei, vinovăţia şi legalitatea incriminării, trebuie să existe şi în cazul celor două infracţiuni, întrucât numai săvârşirea lor cu vinovăţie poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Prin urmare, inculpatul, "persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală" potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, nu este considerat vinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Astfel prezumţia de nevinovăţie operează pe tot parcursul procesului penal, instanţa de judecată fiind obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, "să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe". De altfel, conform art. 66 din acelaşi cod, "Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa", iar "În cazul când există probe de vinovăţie [ ... ] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie".

2. Curtea constată ca fiind neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, întrucât proba verităţii nu constituie o cauză de înlăturare a vinovăţiei, respectiv a intenţiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie. Existenţa unui interes legitim justifică aprecierea faptelor menţionate ca nefiind periculoase din punct de vedere social.

Curtea reţine, pentru aceste considerente, că nici prin instituirea posibilităţii autorului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sau al imputărilor făcute şi nici prin restrângerea în limitele interesului legitim a acestei posibilităţi, art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumţia de nevinovăţie, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie, prin art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece el "nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim". S-a mai reţinut că "Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmărilor şi imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui «interes legitim». De altfel, necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie". Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul că textul art. 207 din Codul penal "este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, Curtea s-a mai pronunţat prin mai multe decizii, dintre care menţionăm Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 231 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001. Considerentele şi soluţia adoptate prin deciziile citate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoană" - S.A. din Bucureşti şi Veronica Gândac în Dosarul nr. 21.796/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 912 din data de 14 decembrie 2002

M.Of. 912

Documente corelate

Acte numărul de obiecte din listă: (1)

Acte influenţate numărul de obiecte din listă: (1)