§ 22. - Decizia 28/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal
M.Of. 393
În vigoare Versiune de la: 30 Aprilie 2025
15. Astfel, prin Decizia nr. 110 din 7 martie 2024, precitată, Curtea a constatat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor de lege criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile. Curtea a mai reţinut că termenul "fraudulos" este adesea folosit în legislaţia penală, fără să genereze dificultăţi de interpretare, legiuitorul urmărind să sancţioneze mai aspru comiterea unei fapte de înşelăciune prin mijloace care presupun ele însele acte de rea-credinţă, de încălcare a legii. Totodată, Codul penal român nu a acceptat aşa-numita teorie a unităţii între infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop în reglementarea infracţiunii de înşelăciune, însuşindu-şi principiul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menţinerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuşi infracţiune, această infracţiune trebuie să fie reţinută în concurs cu înşelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracţiuni şi pedepsite ca atare. Curtea a reţinut că această opţiune a legiuitorului nu este contrară Constituţiei şi Convenţiei. Aşa cum s-a menţionat anterior, varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta-tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită acţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni. Potrivit prevederilor art. 244 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, atunci există concurs între infracţiunea de înşelăciune varianta agravată şi infracţiunea care se referă la mijlocul fraudulos (de exemplu, infracţiunea de folosire de înscrisuri false, prevăzută de art. 323 din Codul penal, uzurparea de calităţi oficiale, prevăzută de art. 258 din Codul penal, sau infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din Codul penal). Curtea de la Strasbourg a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. Într-o astfel de situaţie, nu este încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte (Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Oliveira împotriva Elveţiei, paragrafele 26 şi 27).