§ 11. - Decizia 264/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal
M.Of. 633
În vigoare Versiune de la: 20 Iulie 2018
7. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată în procedura camerei preliminare are legătură cu cauza, în condiţiile în care obiectul camerei îl constituie, printre altele, legalitatea sesizării instanţei, aşa încât, în funcţie de modul de redactare a normei de incriminare, judecătorul apreciază în ce măsură fapta materială reţinută în sarcina unui inculpat prin rechizitoriu este suficient detaliată pentru a determina obiectul judecăţii. Pe fond, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în acest sens, pentru început, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în care instanţa de control constituţional a efectuat o analiză a înţelesului principiului legalităţii incriminării, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Cu referire la norma incriminatoare supusă analizei, consideră că descrierea variantei alternative a elementului material constând în "înlesnirea practicării prostituţiei" respectă principiile evocate în decizia precitată, revenind organelor judiciare sarcina de a demarca ce fapte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii. Reţine, referitor la infracţiunea de proxenetism, în modalitatea înlesnirii prostituţiei, identică în ambele reglementări ale codurilor din 1969 şi 2009, că, potrivit doctrinei, aceasta se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţie, prin crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei. În acelaşi timp, reţine că, în urma evoluţiei opticii legiuitorului, care a dezincriminat infracţiunea de prostituţie şi a plasat infracţiunea de proxenetism în cadrul titlului I al părţii speciale, în cap. VII - "Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile" din Codul penal, titlu destinat protecţiei persoanei, actele de determinare, dar mai ales cele de înlesnire, trebuie reţinute cu mare rezervă, pentru a se evita interpretarea abuzivă a textului de lege. Cu alte cuvinte, chiar dacă este vorba de o infracţiune de pericol abstract, având în vedere modalitatea concretă de săvârşire a faptei, judecătorul consideră că nu orice acţiune per se poate fi considerată act de proxenetism, în varianta alternativă a înlesnirii prostituţiei, ci este necesar a stabili dacă există o legătură strânsă între acţiunile de înlesnire şi practicarea prostituţiei. Cu privire la stabilirea legăturii cauzale dintre acţiune şi rezultat, uneori raportul de cauzalitate poate fi stabilit fără dificultate, în mod special atunci când rezultatul a fost precedat de o singură acţiune. În schimb, atunci când în producerea rezultatului s-au interpus mai multe acţiuni sau inacţiuni, trebuie stabilit care anume acţiune a generat rezultatul. Pentru aceasta, deşi nu s-a statuat legislativ, jurisprudenţa şi doctrina românească au îmbrăţişat teoria echivalenţei condiţiilor, potrivit căreia are valoare de cauză orice acţiune sau inacţiune, anterioară, în absenţa căreia rezultatul nu s-ar fi produs, cu alte cuvinte orice condiţie sine qua non. Pentru aceste motive, judecătorul apreciază că excepţia invocată nu este întemeiată, exprimarea cuprinzătoare a normei incriminatoare urmărind să acopere o gamă cât mai largă de acţiuni ce au înlesnit în mod efectiv practicarea prostituţiei, natura faptei impunând o astfel de reglementare. Cu toate acestea, judecătorul apreciază că persoanele acuzate de săvârşirea infracţiunii de proxenetism nu sunt prejudiciate de această manieră de exprimare, revenind organelor de urmărire penală sarcina probării legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi înlesnirea efectivă a practicării prostituţiei. În privinţa asemănărilor cu dispoziţiile art. 2 pct. 6 din Legea nr. 61/1991, judecătorul arată că, prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, Curtea Constituţională a analizat şi respins acest argument, arătând că Legea nr. 61/1991 foloseşte o terminologie specifică - în sensul că anumite fapte constituie contravenţie "dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni" - care determină ceea ce doctrina denumeşte calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabileşte dacă fapta săvârşită constituie infracţiune sau contravenţie,