§ 73. - Decizia 248/2022 [R/R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 54/2006, a dispoziţiilor art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2, ale art. 91^2 alin. 5, ale art. 91^6 alin. 2 teza finală şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 102 alin. (1) şi (2), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 142 alin. (5) şi ale art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

M.Of. 1224

În vigoare
Versiune de la: 20 Decembrie 2022
43. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 105 din 15 martie 2022, precitată, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea a constatat că, potrivit normelor criticate, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta. Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, "acte de constatare" care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Prin urmare, având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în paragrafele 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1 din acelaşi act normativ), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările - prevăzute în secţiunea VI, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare - efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.