§ 62. - Decizia 243/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 2 şi ale art. III din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

M.Of. 987

În vigoare
Versiune de la: 31 Octombrie 2023
54. Aşa fiind, Curtea observă că prin Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a constatat o încălcare a prevederilor art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a reţinut că "nu este sarcina Curţii să stabilească ce măsuri reparatorii ar fi indicat de luat de către un stat pârât în conformitate cu obligaţiile acestuia prevăzute la art. 46 din Convenţie. Cu toate acestea, preocuparea Curţii este de a facilita eliminarea rapidă şi eficace a unei nereguli constatate în cadrul sistemului naţional pentru apărarea drepturilor omului" (paragraful 194). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, "pentru a atinge o conformitate corespunzătoare cu obligaţiile care rezultă din hotărârile pronunţate anterior de Curte în cauze similare, ar trebui instituit un sistem corespunzător şi eficient de căi de atac la nivel naţional, disponibil reclamanţilor şi capabil să permită autorităţilor să se ocupe de fondul respectivului capăt de cerere întemeiat pe Convenţie şi să acorde o reparaţie corespunzătoare. Calea de atac care, conform legislaţiei româneşti, se bazează în principal pe judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, ar trebui să permită judecătorului delegat şi instanţelor interne să stopeze o situaţie declarată contrară art. 3 din Convenţie şi să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări. Referitor la legislaţia internă privind despăgubirile, aceasta trebuie să reflecte existenţa prezumţiei că respectivele condiţii de detenţie necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor. Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului, încât autoritatea sau instanţa naţională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral" (paragrafele 197-199).