§ 16. - Decizia 225/2024 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 29/2018 privind anularea unor obligaţii fiscale
M.Of. 916
În vigoare Versiune de la: 11 Septembrie 2024
12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale întrucât, deşi sursa stabilirii obligaţiilor fiscale este aceeaşi - activitatea de producţie agricolă, acestea acoperă o singură ipoteză de anulare a diferenţelor de TVA, precum şi a accesoriilor aferente acestora, pentru perioadele fiscale anterioare datei de 31 decembrie 2016, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire prevăzut de lege, respectiv aceea în care există emisă o decizie de impunere comunicată contribuabilului până la data intrării în vigoare a acestei legi. Astfel, prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 29/2018, în mod special sintagma "stabilite prin decizie de impunere comunicată contribuabilului până la data intrării în vigoare a prezentei legi", nu ţin seama şi de alte situaţii, spre exemplu, cele în care nu a fost emisă o asemenea decizie sau în care sumele posibil datorate de către contribuabil cu titlu de obligaţii fiscale aferente taxei pe valoarea adăugată au rezultat în urma întocmirii unui raport de expertiză/constatări tehnico-ştiinţifice redactat de către inspectorii antifraudă, dispus de către organele de urmărire penală. Faţă de această împrejurare, se apreciază că normele criticate încalcă principiul egalităţii în drepturi, întrucât stabilesc un tratament diferenţiat în ceea ce priveşte restituirea unor sume achitate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, în funcţie de mijloacele prin care acestea au fost stabilite - decizie de impunere emisă de organele de inspecţie fiscală sau raport de expertiză/constatări tehnico-ştiinţifice întocmit de către inspectorii antifraudă (care sunt tot funcţionari publici ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală) sau chiar neemiterea unei astfel de decizii, deşi sumele provin din exercitarea aceleiaşi activităţi generatoare de venituri. Prin urmare, normele criticate sunt de natură să creeze o diferenţă de tratament juridic între anumite categorii de persoane aflate în situaţii similare, deşi nu există nicio deosebire de esenţă între cele trei situaţii juridice antereferite, ci numai modalitatea în care a fost stabilită creanţa fiscală.