§ 39. - Decizia 215/2023 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia, ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său

M.Of. 706

În vigoare

Versiune de la: 1 August 2023

35. Cu privire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, se arată că, în cazul în care debitorul executat silit formulează o notificare de dare în plată fără a invoca, în concret, vreunul dintre cele două cazuri de impreviziune pe care legea le prezumă absolut, dispoziţia în discuţie conduce, totuşi, la naşterea prezumţiei de impreviziune în favoarea consumatorului, prezumţie pe care creditorul este ţinut să o răstoarne în cadrul procesului civil pe care îl iniţiază. Mai mult, această dispoziţie este şi redundantă prin raportare la art. 4 alin. (1³) din Legea nr. 77/2016. Astfel, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) (coroborat cu art. 24) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, subliniindu-se că nu este clară forţa juridică a prezumţiilor reglementate, că nu este clară raţiunea lor, că simpla notificare formulată de debitor nu poate atrage o prezumţie de impreviziune, că niciodată creditorul nu poate face dovada contrară în sensul inexistenţei impreviziunii şi că notificarea privind starea de impreviziune a fost reglementată în favoarea consumatorului, deşi impreviziunea în sine nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia.