§ 37. - Decizia 198/2019 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

M.Of. 577

În vigoare

Versiune de la: 15 Iulie 2019

25. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că "o concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, iar, pe de altă parte, să instituie o excepţie de la obligaţiile impuse prin lege oricărui funcţionar public, indiferent de semnificaţia/înţelesul noţiunii de «funcţionar public» din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României". Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, "statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări». Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»". Totodată, Curtea reţine că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de autorul excepţiei, nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36).