§ 36. - Decizia 198/2019 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

M.Of. 577

În vigoare

Versiune de la: 15 Iulie 2019

24. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 5 august 2015, prin care a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal.