§ 7. - Decizia 162/2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă
M.Of. 614
În vigoare Versiune de la: 22 Iunie 2021
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Se susţine că, deşi interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale sunt necesare şi obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât substituie puterea judecătorească puterii legislative, aspect ce conferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trăsături de putere legiuitoare delegată, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, care conferă instanţei supreme atribuţii, exclusiv, în sfera interpretării şi aplicării unitare a legii. Se susţine că reglementarea caracterului erga omnes al unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta este pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, transformă respectiva hotărâre într-un veritabil text de lege, în condiţiile în care, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, singura autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul. Se susţine, de asemenea, că, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii. Se arată că aspectele anterior menţionate contravin prevederilor constituţionale invocate, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adăugat la lege, instituind cerinţe pe care legiuitorul nu le-a menţionat în dispoziţiile legale criticate. Se mai susţine că, de vreme ce, printr-o hotărâre penală, organele judiciare au de soluţionat aspecte specifice cauzelor penale, adăugarea în sarcina acestora a unor noi atribuţii, respectiv obligaţia de a se pronunţa şi asupra caracterului nelegal al privării de libertate, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat; aceasta în condiţiile în care, conform art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Se arată că, prin obligarea tuturor instanţelor la respectarea soluţiei dispuse printr-o hotărâre pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, este limitată puterea acestora din urmă de a soluţiona cauzele deduse judecăţii astfel cum apreciază că este corect, fiind, totodată, încălcat accesul liber la justiţie al persoanelor interesate să angajeze răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare.