Decizia 16/2013 [A] referitoare la recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă... - Decizia 16/2013

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 15/2013

Livia Doina Stanciu	- preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea	- preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa	- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă	- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Corina Michaela Jîjîie	- preşedintele Secţiei penale
Ilie Iulian Dragomir	- judecător la Secţia penală
Mariana Ghena	- judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache	- judecător la Secţia penală
Francisca Maria Vasile	- judecător la Secţia penală
Leontina Şerban	- judecător la Secţia penală - judecător raportor
Dan Marius Foitoş	- judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu	- judecător la Secţia penală
Mirela Sorina Popescu	- judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru	- judecător la Secţia penală
Magdalena Iordache	- judecător la Secţia penală
Angela Dragne	- judecător la Secţia penală
Livia Luminiţa Zglimbea	- judecător la Secţia penală
Ionuţ Mihai Matei	- judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog	- judecător la Secţia penală
Adina Georgeta Nicolae	- judecător la Secţia I civilă
Simona Gina Pietreanu	- judecător la Secţia I civilă
Ileana Izabela Dolache	- judecător la Secţia a II-a civilă
Aurelia Motea	- judecător la Secţia a II-a civilă
Zoiţa Milăşan	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac	- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 15/2013 este constituit conform dispoziţiilor art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă procurorul-şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Iuliana Nedelcu.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Monica Eugenia Ungureanu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin sesizarea nr. 5.844/1.806/III-5/2013, în vederea interpretării dispoziţiilor art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, în ipoteza unui proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de către inculpat.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii învederând că examenul jurisprudenţei penale actuale a evidenţiat mai multe orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.

Potrivit unei orientări jurisprudenţiale, în ipoteza menţionată, s-a făcut aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăţie exclusiv infracţiunilor care nu sunt pedepsite cu detenţiune pe viaţă, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracţiunea sau infracţiunile (în formă consumată sau tentată) a căror sancţiune prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, ca pedeapsă unică sau alternativă (anexele nr. 1-5).

În susţinerea acestui punct de vedere, subliniindu-se că ipoteza în discuţie nu are o consacrare normativă, s-a argumentat că în cazul pluralităţii de infracţiuni există o pluralitate de acţiuni penale care, sub aspect substanţial, nu sunt indivizibile, ci independente; pentru acest motiv, este posibilă aplicarea distinctă, în aceeaşi cauză, a art. 320¹ din Codul de procedură penală numai acelor infracţiuni care îndeplinesc condiţiile legale. Totodată, s-a arătat că acţiunea penală sub aspectul tragerii la răspundere este indivizibilă, motiv pentru care o disjungere a acţiunii penale este neîntemeiată, chiar nelegală.

De asemenea, s-a susţinut că efectuarea obligatorie a cercetării judecătoreşti şi judecata cauzei conform procedurii comune nu sunt rezultatul voinţei inculpatului, ci voinţa legiuitorului (art. 320¹ alin. 7 fraza ultimă din Codul de procedură penală) sau a judecătorului (art. 320¹ alin. 8 din acelaşi cod), context în care nu se poate face abstracţie de conduita procesuală a inculpatului care, anterior începerii cercetării judecătoreşti, a declarat expres că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecarea să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, şi că nu solicită administrarea de probe.

Această orientare îşi găseşte confirmarea expresă în jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv Decizia penală nr. 3.291 din 16 octombrie 2012 a Secţiei penale (anexa nr. 1).

Într-o altă orientare de jurisprudenţă, în aceeaşi ipoteză, s-a considerat că este exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală, judecarea cauzei urmând a se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun (anexele nr. 6-15).

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că procedura reglementată de dispoziţiile sus-menţionate nu poate fi aplicată decât unitar, cu privire la întreaga cauză, iar nu fragmentat, în raport cu fiecare din infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Şi această orientare îşi găseşte expresia în jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv Decizia penală nr. 2.551 din 16 august 2012 a Secţiei penale (anexa nr. 6).

A fost precizată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia în ipoteza procesului unic cu pluralitate de acţiuni substanţiale şi unicitate de acţiune procesuală (ipoteza concursului de infracţiuni dedus judecăţii în cadrul unui unic proces judiciar) nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală, respectiv judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, atât din perspectivă procesuală (procedura de judecată, art. 320¹ alin. 1-6), cât şi substanţială (efecte, art. 320¹ alin. 7 fraza I). Recunoaşterea faptelor care fac obiectul actului de sesizare şi care ar fi fost susceptibile de aplicarea art. 320¹ din Codul de procedură penală în absenţa unei infracţiuni concurente pedepsite cu detenţiunea pe viaţă va putea fi valorificată în contextul circumstanţelor atenuante judiciare, conform art. 74 cu referire la art. 76 din Codul penal.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de către inculpat.

2. Examenul jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, a fost relevată o practică neunitară.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale, în ipoteza menţionată, s-a făcut aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăţie exclusiv infracţiunilor care nu sunt pedepsite cu detenţiune pe viaţă, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracţiunea sau infracţiunile (în formă consumată sau tentată) a căror sancţiune prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, ca pedeapsă unică sau alternativă.

3.2. Într-o a doua orientare a practicii, în aceeaşi ipoteză, s-a considerat că este exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală, judecarea cauzei urmând a se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun.

4. Opinia procurorului general

Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia într-un proces unic cu pluralitate de acţiuni substanţiale şi unicitate de acţiune procesuală (ipoteza concursului de infracţiuni în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă) nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală, respectiv judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, atât din perspectivă procesuală (procedura de judecată, art. 320¹ alin. 1-6), cât şi substanţială (efecte, art. 320¹ alin. 7 fraza I).

Prin argumentele expuse s-a arătat, în esenţă, că raţiunea instituţiei constând în judecata în cazul recunoaşterii de vinovăţie se subsumează raţiunii generale a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, or în măsura în care s-ar împărtăşi prima orientare de jurisprudenţă, scopul legii - o procedură simplificată şi mult mai rapidă de judecată, cu beneficii atât pentru inculpat, cât şi pentru stat -, este eludat şi s-ar prefigura astfel o procedură parţial simplificată cu beneficii numai pentru inculpat.

S-a susţinut, totodată, că cerinţa negativă prevăzută de art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală are o natură de drept procesual penal şi, în consecinţă, referirea legiuitorului la acţiunea penală are în vedere accepţiunea procesuală a acesteia, care include şi ipoteza în care printr-o singură acţiune penală procesuală sunt vizate mai multe infracţiuni, unele sancţionate cu detenţiunea pe viaţă.

În opinia înaintată Înaltei Curţi s-a precizat că, chiar dacă s-ar aprecia că referirea legiuitorului la acţiunea penală vizează aspectul său substanţial, absenţa oricărei precizări sau distincţii legale permite concluzia că ori de câte ori acţiunea penală în sens substanţial având ca obiect o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă este alăturată altor acţiuni penale substanţiale, vizând alte infracţiuni, este dedusă judecăţii, alături de acestea, într-un proces unic, prin exercitarea unei unice acţiuni penale în sens procesual, incidenţa art. 320¹ alin. 1-6 din Codul de procedură penală este exclusă.

S-a mai argumentat că prin condiţia impusă de legiuitor, constând în recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei (art. 320¹ alin. 2), s-a urmărit a se înlătura posibilitatea aplicării mixte, în cadrul aceluiaşi proces, atât a procedurii simplificate (pentru faptele recunoscute), cât şi a celei de drept comun (pentru faptele nerecunoscute), or dacă legiuitorul a exclus această posibilitate în cazul unor fapte care nu cad sub incidenţa art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a (de principiu mai puţin grave şi susceptibile de aplicarea judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei), nu se poate admite că a acceptat în mod implicit o asemenea aplicare în ipoteza în discuţie.

Prin recursul în interesul legii s-a precizat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale permite concluzia că, în ipoteza în discuţie, neaplicarea procedurii şi beneficiilor recunoaşterii vinovăţiei infracţiunilor concurente cu infracţiunea pedepsită cu detenţiunea pe viaţă nu ar putea fi criticată în mod justificat pentru afectarea principiului egalităţii sau pentru că ar avea valenţe discriminatorii.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză reflectă a doua soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs), în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, sunt incidente dispoziţiile care reglementează judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

S-a argumentat, în esenţă, că această interpretare a art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală corespunde sensului Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar referirea la acţiunea penală din cuprinsul textului legal analizat vizează accepţiunea procesuală a acţiunii penale, precum şi că nu este afectat principiul egalităţii în faţa legii, prevalând principiul aflării adevărului şi al stabilirii vinovăţiei faţă de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acuzatul are dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Relativitatea acestui drept, consacrată prin jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului şi legislaţia majorităţii statelor europene care au prevăzut în dreptul intern elemente de justiţie negociată sau proceduri simplificate de tipul pledoariilor de vinovăţie, îşi găseşte expresia în posibilitatea acuzatului de a renunţa la exercitarea dreptului său de a interoga martorii din proces sau de a administra probatoriul, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.

Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a fost introdus în Codul de procedură penală, articolul art. 320¹ prin care este reglementată judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, care reprezintă o procedură simplificată de judecată ce are la bază pledoaria de vinovăţie a inculpatului. Potrivit expunerii de motive la proiectul legii, această nouă instituţie pentru dreptul procesual penal român a fost considerată un răspuns la nevoia de eficacitate a judecăţii, contribuind la eliminarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar şi subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului de justiţie.

Din interpretarea teleologică, sistematică şi logică a dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală rezultă că judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei, derogatorie de la judecata potrivit dreptului comun, şi care se situează înaintea momentului procesual al începerii cercetării judecătoreşti.

Ca urmare a ascultării inculpatului care recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi a constatării întrunirii tuturor cerinţelor prevăzute de art. 320¹ din Codul de procedură penală, instanţa admite cererea de judecare în procedura simplificată şi soluţionează latura penală, după cum în mod expres prevede alin. 4 al aceluiaşi text legal.

Voinţa legiuitorului este ca judecata să se desfăşoare după o procedură specială când inculpatul declară personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare, că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere, iar instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Aşadar, consecinţa admiterii cererii de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală o constituie stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru soluţionarea laturii penale.

Această interpretare a dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală răspunde exigenţelor privind simplificarea şi celeritatea soluţionării cauzelor, care constituie sensul Legii nr. 202/2010 al cărei obiect de reglementare l-au constituit unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost de a acorda posibilitatea aplicării mixte, în cadrul unui unic proces, atât a procedurii simplificate, cât şi a procedurii de drept comun, atunci nu s-ar fi prevăzut, printre condiţiile de aplicare a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, condiţia recunoaşterii tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei (art. 320¹ alin. 2). Lipsa impunerii unei astfel de condiţii ar fi însemnat ca, în acelaşi proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracţiuni şi erau săvârşite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate (cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă potrivit art. 320¹ alin. 7 fraza I), iar faptele nerecunoscute să fie judecate potrivit procedurii dreptului comun.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 320¹ alin. 8 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care instanţa continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, fără a face distincţie dacă obiectul judecăţii îl reprezintă una sau mai multe fapte.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală exclude de Ia judecata în procedură simplificată cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, contravine raţiunii de reglementare a art. 320¹ din Codul procedură penală opinia potrivit căreia o cauză poate fi judecată conform unei proceduri combinate/mixte, prin aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăţie în cazul infracţiunilor pentru care se prevede sancţiunea cu închisoarea, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracţiunea sau infracţiunile (în formă consumată sau în forma tentativei) a căror sancţiune prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, ca pedeapsă unică sau alternativă.

Într-o altă ordine de idei, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, că în raport de conţinutul art. 320¹ din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, fiind pe de-o parte o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, o instituţie de drept material. Efectele de drept substanţial prevăzute de art. 320¹ alin. 7 fraza I din Codul de procedură penală, constând în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, intervin numai dacă sunt întrunite anumite condiţii procedurale.

Prin urmare, condiţia cu caracter negativ reglementată de art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, în conformitate cu care dispoziţiile alin. 1-6 ale aceluiaşi articol nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, poate fi examinată numai prin prisma dreptului procesual, iar referirea la acţiunea penală din cuprinsul art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, vizează accepţiunea procesuală a acţiunii penale (exercitarea efectivă a dreptului de a trage Ia răspundere, modalitatea juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare), care include şi ipoteza în care mai multe fapte săvârşite de acelaşi făptuitor dintre care una este infracţiune pedepsită cu detenţiune pe viaţă (pluralitate de infracţiuni), sunt judecate împreună în cadrul aceluiaşi proces penal, existând o unică acţiune penală în sens procesual.

Raţiunea care a stat la baza excluderii infracţiunii pedepsite cu detenţiunea pe viaţă de la judecata potrivit procedurii accelerate îşi găseşte cu atât mai mult incidenţa într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, fiind imperativă prevalenţa principiului aflării adevărului şi stabilirea vinovăţiei faţă de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului, care nu se pot asigura decât prin judecarea cauzei potrivit dreptului comun. Prin Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, Curtea Constituţională a precizat că nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerităţii procesului penal, astfel că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei.

Neaplicarea procedurii simplificate şi a beneficiilor recunoaşterii vinovăţiei pentru infracţiunile concurente cu infracţiunea pedepsită cu detenţiunea pe viaţă nu afectează principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, prin Decizia nr. 975 din 2 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a arătat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar procedura de judecată în cazul pledoariei de vinovăţie nu reprezintă un drept fundamental şi nu capătă valenţe discriminatorii, având o justificare obiectivă şi rezonabilă ce ţine de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detenţiunii pe viaţă fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc.

Într-un proces penal cu o singură acţiune în sens procesual şi o pluralitate de acţiuni penale în sens substanţial având ca obiect şi o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, atitudinea de recunoaştere a faptelor care ar fi fost susceptibile de aplicarea art. 320¹ din Codul de procedură penală poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară potrivit art. 74 cu referire la art. 76 din Codul penal.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ şi art. 414⁵ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, stabileşte că:

Într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun.

Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2013.

-****-

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Monica Eugenia Ungureanu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 12 din data de 9 ianuarie 2014

M.Of. 12

Documente corelate

Acte numărul de obiecte din listă: (1)

Acte influenţate numărul de obiecte din listă: (1)