§ 23. - Decizia 150/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma ''la cerere''
M.Of. 734
În vigoare Versiune de la: 6 August 2025
17. De asemenea, Curtea a constatat că prezumţia de nevinovăţie, consacrată de paragraful 2 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 23 alin. (11) din Constituţie, cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală la care fac trimitere prevederile art. 242 alin. (3) din acelaşi cod reglementează în mod clar şi previzibil numai cu privire la legitimitatea condiţionării privării de libertate de existenţa unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârşirii unei anumite infracţiuni, cât şi necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Aşa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituţional referitor la prezumţia de nevinovăţie, deoarece acele probe, aşa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, şi nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale, care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie. Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, pe baza dispoziţiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ori pentru înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menţinerea sa, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia şi punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanţii procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, şi anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit căruia încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, Curtea a reţinut că normele constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Aşa fiind, Curtea a constatat că acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.