§ 26. - Decizia 1450/2010 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28, art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a ordonanţei în ansamblul său, precum şi a prevederilor art. 95 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

M.Of. 65

În vigoare

Versiune de la: 26 Ianuarie 2011

Referitor la obligaţia contravenientului de a-şi dovedi nevinovăţia în legătură cu fapta reţinută în sarcina sa de către organul constatator, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, reţinând cu acel prilej că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei.