§ 29. - Decizia 121/2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală
M.Of. 715
În vigoare Versiune de la: 20 Iulie 2021
16. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât "să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte". În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv "citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite". De asemenea, "un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public" (paragraful 53 al Preambulului directivei). Astfel, paragraful 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că "un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil" şi că "respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare". În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, paragraful 57 al Preambulului directivei stabileşte că "Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale".