§ 9. - Decizia 113/2024 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
M.Of. 716
În vigoare Versiune de la: 23 Iulie 2024
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile constituţionale privind calitatea legii, rolul şi structura Parlamentului, înfăptuirea justiţiei şi instanţele judecătoreşti. Arată că, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că din sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi excluse persoanele liberate condiţionat, iar în ipoteza în care este incidentă revocarea liberării condiţionate, pentru stabilirea pedepsei rezultante este obligatorie recalcularea restului de pedeapsă neexecutat. De asemenea, prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa anterioară "executată sau considerată ca executată" ce constituie primul termen al recidivei se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013. În acest context, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a constatat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află, revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, arată că, în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, instanţa supremă a reţinut că, deşi Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013. Într-o asemenea ipoteză, recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiţii de detenţie necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat şi, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condiţiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. Având în vedere cele anterior expuse, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, apreciază că atât Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, cât şi Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, presupun un proces pendinte şi aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei, potrivit art. 43 din Codul penal, în raport cu o dispoziţie legală din faza executării, respectiv art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, prin care se acorda un beneficiu, în mod retroactiv, persoanelor condamnate şi inculpate din nou, cu rezultatul stabilirii unei noi pedepse, în procesul individualizării acesteia, în raport cu cauze legale de agravare. Apreciază că, prin raţionamentul utilizat de instanţa supremă în deciziile anterior menţionate, se transformă "acordarea retroactivă", prevăzută de art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, în "reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate", ceea ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor anterior menţionate. Astfel, restul neexecutat din pedeapsa anterioară nu se execută separat de noua pedeapsă şi nici nu a fost executat în condiţii necorespunzătoare, ci reprezintă doar o cauză de agravare, în procesul de individualizare. Totodată, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, susţine că recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii, nu reprezintă întotdeauna o cauză de reducere a pedepsei, aşa cum se reţine în considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de instanţa supremă, spre exemplu, în cazul art. 43 alin. (5) din Codul penal. Susţine că, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu face o reală interpretare a legii, care presupune existenţa normei, ci suplineşte lipsa acesteia, ceea ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 61, 124 şi 126 din Constituţie. Apreciază că textul de lege criticat reprezintă doar o dispoziţie din faza de executare, ce obligă la recalcularea retroactivă a pedepsei executate efectiv, în scopul compensării prin acordare de zile de detenţie suplimentare, şi care produce efectul stingerii sau reducerii pedepselor în curs de executare ori efectul stabilirii de noi pedepse mai mici, în procesul de individualizare a noii pedepse, într-un proces pendinte. Totodată, instanţa judecătorească arată că nu se poate susţine că voinţa legiuitorului a fost cea rezultând din considerentele Deciziei nr. 8 din 11 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (unite cu dispozitivul), deoarece persoanele care nu beneficiază de compensarea judiciară în natură, prin reducere în urma recalculării, pot beneficia de despăgubiri, potrivit art. 551 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, existenţa unor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti reprezentând un criteriu de diferenţă suficient pentru a aplica justificat soluţii diferite, în cazuri diferite. Din aceeaşi perspectivă a voinţei legiuitorului, transformarea dispoziţiei criticate într-o prevedere penală mai favorabilă, fără proceduri compensatorii precum cele instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale ar conduce, în opinia instanţei judecătoreşti, la consecinţe incompatibile cu evoluţia dreptului european.