Titlul v - SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ - Codul Muncii din 2002 Codul Muncii - proiect

Brosura 0

Ieşit din vigoare

Versiune de la: 6 Decembrie 2002

TITLUL V:SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ

(1)Angajatorul are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor.

(2)Angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă.

(3)Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu.

(4)Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului.

(5)Măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot, în nici un caz, să determine obligaţii financiare pentru salariaţi.

Art. 172

(1)Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile legii speciale, ale contractelor colective de muncă aplicabile precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.

(2)Normele şi normativele de protecţie a muncii pot stabili:

a)măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi bolilor profesionale aplicabile tuturor angajatorilor;

b)măsuri de protecţie a muncii specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi;

c)măsuri de protecţie specifice aplicabile anumitor categorii de personal;

d)dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.

Art. 173

(1)În cadrul propriilor responsabilităţi, angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia.

(2)Adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor prevăzute la alin.(1) vor ţine seama de următoarele principii generale de prevenire:

a)evitarea riscurilor;

b)evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

c)combaterea riscurilor la sursă;

d)adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;

e)luarea în considerare a stării evoluţiei tehnicii;

f)înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau mai puţin periculos;

g)planificarea prevenirii;

h)adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală;

i)aducerea instrucţiunilor corespunzătoare la cunoştinţa salariaţilor.

Art. 174

(1)Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă.

(2)În cuprinsul regulamentelor interne sunt prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă.

(3)În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă, angajatorul se consultă cu sindicatul, sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Art. 175

Angajatorul are obligaţia să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în condiţiile legii.

Art. 176

(1)Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

(2)Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul, sau după caz, reprezentanţii salariaţilor.

(3)Instruirea prevăzută la alin.(2) se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii.

(4)Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu.

Art. 177

(1)Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor.

(2)Angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor.

(3)Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.

Art. 178

(1)Pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, instituţia abilitată prin lege poate dispune limitarea sau interzicerea fabricării, comercializării, importului sau utilizării cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor periculoase pentru salariaţi.

(2)Inspectorul de muncă poate, cu avizul medicului de medicină a muncii, să impună angajatorului să solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize asupra unor produse, substanţe sau preparate considerate a fi periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi efectele pe care le-ar putea produce asupra organismului uman.

Capitolul II:Comitetul de securitate şi sănătate în muncă

Art. 179

(1)La nivelul fiecărui angajator se constituie un comitet de securitate şi sănătate în muncă cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.

(2)Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor juridice din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României.

Art. 180

(1)Comitetul de securitate şi sănătate în muncă trebuie organizat la angajatorii persoane juridice cu un număr de cel puţin 50 de salariaţi.

(2)În cazul în care condiţiile de muncă sunt speciale sau deosebite, inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii cu un număr de salariaţi mai mic de 50.

(3)În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil.

(4)Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi sănătate în muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, cu o durată mai mare de 3 luni.

(5)În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia muncii numit de angajator.

Art. 181

Componenţa, atribuţiile specifice şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă sunt reglementate prin ordin al ministrului muncii şi solidarităţii sociale.

Capitolul III:Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

Art. 182

Angajatorii au obligaţia asigurării accesului salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii.

Art. 183

(1)Serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronală.

(2)Durata muncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii.

Art. 184

(1)Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau o asociaţie patronală.

(2)Medicul de medicină a muncii este independent în exercitarea profesiei sale.

Art. 185

(1)Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii constau în:

a)prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;

b)supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă;

c)asigurarea controlului medical al salariaţilor, atât la angajarea în muncă, cât şi pe durata executării contractului individual de muncă.

(2)În vederea realizării sarcinilor ce-i revin, medicul de medicină a muncii poate propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor salariaţi, determinate de starea de sănătate a acestora.

(3)Medicul de medicină a muncii este membru de drept în comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Art. 186

(1)Medicul de medicină a muncii stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator.

(2)Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

Art. 187

Prin lege specială vor fi reglementate atribuţiile specifice, modul de organizare a activităţii, organismele de control, precum şi statutul profesional specific al medicilor de medicină a muncii.