Secţiunea 2 - DIAGNOZA SOCIALĂ - Cod din 2019 de bună practică al asistentului social
M.Of. 1036 bis
În vigoare Versiune de la: 24 Decembrie 2019
SECŢIUNEA 2:
1.DIAGNOZA SOCIALĂ
(1)Prezentare generală
Diagnoza socială este un proces complex de cunoaştere, înţelegere, individualizare şi clarificare a situaţiei problematice a clientului, demers care condiţionează natura, direcţia şi scopul intervenţiilor în asistenţă socială. În etapa diagnozei sociale, specialistul trebuie să aibă un răspuns clar la următoarele întrebări:
- Cine este clientul? Ce tip de persoană/familie/grup sau comunitate este?
- Care sunt problemele? Când au apărut?
- Care sunt condiţiile (factorii) care au determinat, au favorizat sau au precipitat apariţia şi evoluţia lor?
- Care este natura şi gravitatea disfuncţiei identificate?
- Care este percepţia clientului asupra problemei? Cum este perceput de anturajul său?
- Care sunt aşteptările, obiectivele şi resursele sale?
- Care sunt presiunile sociale exercitate asupra clientului?
- Ce tip de schimbare este posibilă? Care sunt obiectivele imediate şi cele de perspectivă?
- Care sunt mijloacele realizării lor?
- Care este pronosticul asistentului social asupra reuşitei intervenţiei sociale, apreciate în funcţie de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului său şi ale serviciului social?1
__________
1 Andree Menthonnex, 1995: 106-108
Plecând de la aceste aspecte şi adăugând elementele de deontologie ale acestei profesii, indiferent de clientul ori situaţia pentru care a fost elaborată, diagnoza realizată de asistentul social trebuie:
- să facă referire la aspectele fiziologice, sociale, economice şi psihice ale indivizilor şi să analizeze relaţiile dintre ele;
- să ia în considerare atât situaţiile problematice, cât şi resursele clienţilor;
- să cointereseze şi să implice, fără excepţie, toţi clienţii în procesul de analiză;
- să aibă ca punct de plecare pentru întregul proces metodologia specifică asistenţei sociale;
- să permită o intervenţie efectivă şi eficientă;
- să aibă în vedere caracterul procesual al asistenţei sociale;
- să ţină seama de dimensiunile discriminării şi ale marginalizării sub aspectul sexului, rasei, etniei, statutului de şedere, vârstei, handicapului şi orientării sexuale;
- să consolideze procesul de profesionalizare a asistenţei sociale.
Diagnoza socială presupune analiza şi sinteza informaţiilor pe care asistentul social le obţine prin metodele şi tehnicile specifice profesiei pentru a facilita planificarea intervenţiei şi vizează atât cauzele situaţiei de dificultate cât şi resursele clientului. Drept urmare, primul pas în procesul de diagnoză va fi întotdeauna reprezentat de trecerea în revistă a tuturor factorilor relevanţi în situaţia dată. Pe lângă client (care poate fi reprezentat de adulţii, familiile, comunităţile în cauză şi copiii lor), în acest stadiu vor fi luate în considerare atât reţeaua de suport - ex. rudele, prietenii, colegii, cât şi alţi profesionişti implicaţi - ex. asistenţii sociali, învăţătorii, medicii şi avocaţii.
Analiza problemelor şi a resurselor permite:
- evaluarea sistematică a capacităţilor indivizilor;
- obţinerea unei priviri de ansamblu asupra situaţiei iniţiale,
- alegerea informaţiilor relevante şi stabilirea priorităţilor, ajungându-se astfel la o imagine structurată despre situaţie;
- descoperirea factorilor activi implicaţi şi diagnosticarea tipului de relaţii în cazul relaţiilor de schimb şi de putere;
- integrarea în procesul de soluţionare a tuturor celor implicaţi;
- identificarea resurselor potenţiale şi a celor disponibile pentru soluţionarea problemei;
- formularea de obiective argumentate pe baza valorilor profesional-etice ale asistenţei sociale;
- realizarea cooperării interne între asistenţii sociali, precum şi a acestora cu alte categorii de profesionişti.
(2)Etapele diagnozei sociale
Pentru realizarea diagnozei sociale în raport cu orice problemă sau categorie de clienţi, se parcurg următoarele etape:
- Evaluare nevoi/resurse/puncte tari
- Proiectarea intervenţiei sociale
Evaluare nevoi/resurse
Definiţie şi scop
Evaluarea trebuie să se centreze pe clarificarea problemei de rezolvat, mai exact, pe colectarea şi analiza datelor necesare identificării/formulării corecte a problemei sociale cu care se confruntă clientul şi a căilor de rezolvare a cazului. Altfel, există riscul de a acumula un volum prea mare de informaţii, nu totdeauna relevante pentru cazul respectiv, ceea ce face dificilă elaborarea diagnosticului social, respectiv găsirea soluţiilor de rezolvare a problemei şi derularea planului de intervenţie.
Evaluarea pregăteşte intervenţia socială prin faptul că furnizează acesteia datele necesare şi indică principalele direcţii de acţiune. În acest scop, evaluarea se centrează pe răspunsul la următoarele întrebări: Care este problema? Cine este clientul? Ce posibilităţi există pentru a schimba situaţia? Cum se va proceda?
Cunoaşterea problemei
O problemă socială este definită drept "un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat". Această definiţie include două elemente:
a.O cauză - o sursă de dificultăţi asupra căruia urmează să se acţioneze pentru a fi schimbat într-un sens convenabil, poate fi vorba de un aspect negativ sau pozitiv şi
b.Conştientizarea dificultăţii - sursa problemei este acceptată de către client şi conştientizat că acest aspect trebuie eliminat sau schimbat.
Evaluarea presupune selectarea, organizarea şi sintetizarea datelor despre situaţia clientului având ca rezultat imediat identificarea şi formularea problemei sociale. Referitor la această etapă, asistentul social trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:
- de la cine provine cererea de ajutor; care probleme sunt prioritare pentru client şi cum le defineşte acesta;
- ce priorităţi identifică asistentul social şi dacă acestea coincid sau nu cu cele ale clientului;
- care este natura problemei, dacă este o "problemă externă" persoanei, familiei sau grupului, dacă este o disfuncţie care ţine de contextul social şi care afectează o categorie de populaţie (de exemplu, şomajul) sau este o "problemă internă", care vizează direct persoana, familia sau grupul care solicită sprijin (de exemplu: probleme relaţionale, afective, probleme de cuplu, de educaţie, forme de dependenţă, conduite asociale ca delincvenţa, prostituţia etc.);
- ce raport există între aceste tipuri de probleme;
- care sunt datele semnificative ce semnalează existenţa problemei respective; în această categorie intră date obiective (indubitabile): vârsta, componenţa familiei, veniturile, locuinţa, locul de muncă etc. şi date obiectivabile: conduite, acţiuni, gesturi, declaraţii, observate şi interpretate de asistentul social, care vor fi sau nu confirmate pe parcursul investigării.
În sinteză, în cadrul evaluării, se pot identifica următoarele categorii de probleme2 interpersonale-familiale:
- de cuplu;
- colegiale;
- profesionale;
- emoţionale - suferinţă; boală; pierdere;
- de comportament;
- în asigurarea resurselor materiale;
- în îndeplinirea rolurilor - părinte; partener; alte roluri sociale;
- de tranziţie socială - schimbare de rol; de mediu; de situaţie;
- în relaţia cu instituţiile şi organizaţiile formale etc.
Definirea problemei se face pe orizontală - în sensul ramificaţiilor sale în prezent (lista de probleme; prioritizarea lor) şi pe verticală - identificarea cauzalităţii. Categorii de probleme în funcţie de urgenţa şi gravitatea lor: probleme imediate (urgente; problema principală); probleme adiacente (factori cauzali sau favorizanţi ai situaţiei problematice); probleme curente.
Cunoaşterea resurselor clientului
O altă secvenţă importantă în realizarea evaluării operaţionale constă în definirea şi descrierea clientului care are nevoie de ajutor. În acest sens, se vor urmări aspecte precum:
- cine este clientul? (individul, familia, grupul sau o categorie de populaţie: adolescenţi; persoane de vârsta a treia; persoane cu dizabilităţi etc.);
- date de identificare;
- percepţia clientului asupra propriei situaţii;
- atitudinea şi aşteptările sale faţă de procesul de asistare;
- nivelul de motivaţie în raport cu schimbarea situaţiei sale;
- experienţe de învăţare anterioare ce pot fi revalorizate;
- cum se mobilizează pentru schimbarea situaţiei sale şi dificultăţile întâmpinate; reacţia faţă de acestea (descurajare, fatalism, depresie sau reacţii pozitive);
- capacităţile fizice, intelectuale, afective, culturale necesare clientului pentru a face faţă situaţiei;
- aprecierea potenţialului său de dezvoltare;
- identificarea factorilor defavorizanţi.
Toate aceste informaţii sunt necesare pentru a evalua resursele şi posibilităţile clientului care pot fi mobilizate pentru schimbarea situaţiei. Resursele pe care clientul le poate activa şi valorifica pot fi: resurse interne (capacităţi proprii, motivaţii) şi resurse externe (identificarea unei reţele de sprijin formate din membrii familiei nucleare şi a familiei lărgite, prieteni, vecini, grupuri, instituţii, servicii; reperarea resurselor materiale disponibile - pensie, alocaţie, bunuri etc.). În paralel cu identificarea re surselor, asistentul social trebuie să repereze factorii de rezistenţă şi de blocaj la nivelul clientului sau al mediului social.
2.INTERVENŢIA
(1)Intervenţia socială este un proces ce implică acţiuni de schimbare planificată. Schimbarea poate apărea în mod natural, însă sunt situaţii în care oamenii au nevoie de ajutor în a planifica acţiuni ce vor genera schimbare.
Practica demonstrează că motivaţia este un element fundamental al schimbării. Astfel motivaţia spre schimbare a beneficiarului devine un bun predictor al rezultatului intervenţiei sociale. Măsurarea motivaţiei spre/pentru schimbare a beneficiarului trebuie să ia în calcul trei dimensiuni: a fi pregătit, a fi dispus şi a fi capabil să realizeze schimbarea propusă.
Acţiunile ce presupun schimbarea planificată pot fi directe, în raport cu individul sau sistemul din care face parte sau indirecte, în raport cu organizaţia, mediul profesional sau societatea.
Intervenţia socială reprezintă un model teoretic cu largă utilizare în practica socială. În cadrul acestui model, asistentul social este un "agent al schimbării" care trebuie să definească obiectivele precise ale schimbării ce e nevoie să fie realizată, precum şi mijloacele necesare în acest sens.
(2)Elaborarea planului de intervenţie
Definirea obiectivelor şi a mijloacelor prin care acestea vor fi atinse reprezintă planul de intervenţie, rezultat al confruntării proiectelor diferiţilor parteneri (ex: clientul/beneficiarul, familia, comunitatea, instituţia, asistentul social), negocierea ducând spre un proiect/plan comun.
Elaborarea planului de intervenţie cuprinde:
- definirea riguroasă a problemei beneficiarului/clientului şi a nivelului la care se intervine (ex: individ, grup, comunitate restrânsă);
- determinarea obiectivelor specifice ale intervenţiei, în ordinea importanţei şi/sau în ordinea cronologică a realizării;
- alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru cu beneficiar/clientul pentru a putea provoca şi susţine mecanismele schimbării sociale.
Planul de intervenţie este rezultatul negocierii între asistentul social, beneficiar/client şi organizaţie/instituţie.
Punerea în aplicare a planului de intervenţie este etapa de realizare propriu-zisă a obiectivelor schimbării, pe baza diverselor metode şi tehnici de intervenţie.
(3)Evaluarea rezultatelor
Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de intervenţie. Evaluarea combină 3 perspective de măsurare a performanţelor: cea proprie asistentului social, cea proprie clientului şi perspectiva organizaţiei/instituţiei. Din evaluare pot deriva două situaţii: fie continuarea intervenţiei pe baza unui plan renegociat şi mai bine adaptat situaţiei, fie renunţarea definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a eşecului total.
(4)Încheierea intervenţiei
Încheierea intervenţiei este momentul în care unul dintre actorii implicaţi sau toţi consideră că obiectivele au fost atinse sau că, dimpotrivă, intervenţia a eşuat.
Încheierea este sfârşitul relaţiei de colaborare profesională între asistentul social şi beneficiar/client. Încheierea poate fi programată sau spontană, de succes sau nu. Indiferent de condiţiile de încheiere, asistentul social trebuie să fie pregătit să gestioneze această fază a procesului de transformare planificat.
Relaţia asistent social-beneficiar/client se încheie atunci când serviciile nu mai sunt necesare sau nu mai servesc intereselor beneficiarului. Încheierea trebuie să se bazeze pe dovezi clare ale îndeplinirii obiectivelor şi scopurilor. Instinctele sau opiniile asistentului social nu pot constitui o bază solidă în evaluarea situaţiei. Specialistul este, de asemenea, obligat să recurgă la abilităţi de gândire critică în acest stadiu al procesului de transformare planificată. Asistarea beneficiarului în această fază presupune luarea în considerare a unei încheieri doar în cazul unui progres real demonstrat.