Directiva 1937/23-oct-2019 privind protecţia persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii

Acte UE

Jurnalul Oficial 305L

În vigoare

Versiune de la: 30 Decembrie 2024 până la: 13 Decembrie 2027

Dată act: 23-oct-2019

Emitent: Consiliul Uniunii Europene;Parlamentul European

(1)Persoanele care lucrează pentru o organizaţie publică sau privată sau sunt în contact cu o astfel de organizaţie în contextul activităţilor lor profesionale sunt deseori primele care află despre ameninţări sau prejudicii aduse interesului public, apărute în acest context. Prin raportarea încălcărilor dreptului Uniunii care aduc atingere interesului public, astfel de persoane acţionează ca avertizori şi joacă prin urmare un rol esenţial în demascarea şi prevenirea unor astfel de încălcări şi în garantarea bunăstării societăţii. Cu toate acestea, potenţialii avertizori sunt adesea descurajaţi să semnaleze preocupările sau suspiciunile lor de teama unor represalii. În acest context, importanţa de a asigura un nivel echilibrat şi eficient de protecţie a avertizorilor este recunoscută din ce în ce mai mult, atât la nivelul Uniunii, cât şi la nivel internaţional.

(3)În anumite domenii de politică, încălcările dreptului Uniunii, indiferent dacă sunt calificate, în temeiul dreptului intern, ca încălcări administrative, penale sau ca alte tipuri de încălcări, pot cauza prejudicii grave interesului public, prin faptul că acestea creează riscuri semnificative pentru bunăstarea societăţii. Atunci când sunt identificate deficienţe în materie de aplicare a legii în domeniile respective, iar avertizorii se află, de obicei, într-o poziţie privilegiată pentru a divulga încălcările, este necesar să se consolideze aplicarea legii prin introducerea unor canale de raportare eficace, confidenţiale şi sigure şi prin asigurarea faptului că avertizorii sunt protejaţi în mod eficace împotriva represaliilor.

(4)Protecţia avertizorilor prevăzută în prezent în Uniune este fragmentată de la un stat membru la altul şi este repartizată în mod inegal între domeniile de politică. Consecinţele încălcărilor dreptului Uniunii cu o dimensiune transfrontalieră care au fost raportate de avertizori ilustrează modul în care o protecţie insuficientă într-un stat membru are un impact negativ asupra funcţionării politicilor Uniunii nu numai în respectivul stat membru, ci şi în alte state membre şi în Uniune în ansamblul său.

(5)Ar trebui să se aplice standarde comune minime care să asigure faptul că avertizorii sunt protejaţi în mod eficace în ceea ce priveşte actele şi domeniile de politică în care este necesar să se consolideze aplicarea legii, raportarea insuficientă de către avertizori este un factor major care afectează aplicarea legii, iar încălcările dreptului Uniunii pot cauza prejudicii grave interesului public. Statele membre ar putea decide să extindă aplicarea dispoziţiilor naţionale la alte domenii, în vederea asigurării existenţei unui cadru cuprinzător şi coerent referitor la protecţia avertizorilor la nivel naţional.

(6)Protecţia avertizorilor este necesară pentru a îmbunătăţi aplicarea dreptului Uniunii privind achiziţiile publice. Este necesar nu numai să se prevină şi să se detecteze frauda şi corupţia în contextul execuţiei bugetului Uniunii, dar şi să se abordeze asigurarea insuficientă a respectării normelor privind achiziţiile publice de către autorităţile contractante naţionale şi de către entităţile contractante în legătură cu executarea de lucrări, furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii. Încălcarea acestor norme creează denaturări ale concurenţei, creşte costurile aferente activităţii comerciale, subminează interesele investitorilor şi ale acţionarilor şi, în general, reduce atractivitatea pentru investiţii şi creează condiţii de concurenţă inechitabile pentru toate întreprinderile din Uniune, afectând astfel buna funcţionare a pieţei interne.

(7)În domeniul serviciilor financiare, valoarea adăugată a protecţiei avertizorilor a fost deja recunoscută de către legiuitorul Uniunii. În urma crizei financiare, care a dezvăluit deficienţe grave în aplicarea normelor relevante, au fost introduse, într-un număr semnificativ de acte legislative în domeniul serviciilor financiare, aşa cum a fost deja indicat de către Comisie în comunicarea sa din 8 decembrie 2010 intitulată "Consolidarea regimurilor de sancţiuni în sectorul serviciilor financiare", măsuri de protecţie a avertizorilor, printre care canale de raportare interne şi externe, precum şi o interdicţie explicită a represaliilor. În special, în contextul cadrului prudenţial aplicabil instituţiilor de credit şi firmelor de investiţii, Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴) prevede protecţia avertizorilor, care se aplică în contextul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁵).

(8)În ceea ce priveşte siguranţa produselor introduse pe piaţa internă, întreprinderile implicate în lanţul de producţie şi de distribuţie reprezintă sursa principală de colectare a elementelor de probă, având ca rezultat faptul că raportările efectuate de către avertizori în astfel de întreprinderi să aibă o valoare adăugată ridicată, întrucât aceştia sunt mult mai aproape de informaţiile privind posibile practici abuzive şi ilicite de fabricare, import sau distribuţie referitoare la produse nesigure. Prin urmare este necesară introducerea protecţiei avertizorilor în legătură cu cerinţele de siguranţă aplicabile produselor reglementate prin legislaţia de armonizare a Uniunii, astfel cum sunt prevăzute în anexele I şi II la Regulamentul (UE) 2019/1020 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁶), şi în privinţa cerinţelor de siguranţă generală a produselor, astfel cum sunt reglementate de Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁷). Protecţia avertizorilor, astfel cum este prevăzută de prezenta directivă ar fi, de asemenea, deosebit de utilă pentru evitarea deturnării armelor de foc, a pieselor şi a componentelor acestora, a muniţiilor, precum şi a produselor din domeniul apărării, întrucât ar încuraja raportarea încălcărilor dreptului Uniunii, cum ar fi fraudarea documentelor, modificarea etichetării şi achiziţionarea frauduloasă de arme de foc în cadrul Uniunii, aceste încălcări implicând adesea o deturnare de la piaţa legală spre piaţa ilegală. Protecţia avertizorilor, astfel cum este prevăzută de prezenta directivă ar sprijini, de asemenea, prevenirea fabricării ilicite de explozivi artizanali, contribuind la aplicarea corectă a restricţiilor şi a controalelor privind precursorii de explozivi.

(9)Importanţa protecţiei avertizorilor în ceea ce priveşte prevenirea şi descurajarea încălcărilor normelor Uniunii privind siguranţa transporturilor, care pot periclita viaţa oamenilor, a fost deja recunoscută în actele sectoriale ale Uniunii din domeniul siguranţei aviaţiei, şi anume în Regulamentul (UE) nr. 376/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁸), şi în domeniul siguranţei transporturilor maritime, şi anume în Directivele 2013/54/UE (⁹) şi 2009/16/CE (¹⁰) ale Parlamentului European şi ale Consiliului, care prevăd măsuri adaptate de protecţie a avertizorilor, precum şi canale de raportare specifice. Aceste acte prevăd, de asemenea, protecţia lucrătorilor care raportează propriile greşeli neintenţionate împotriva represaliilor, aşa-numita "cultură justă". Este necesar să se completeze elementele existente ale protecţiei avertizorilor în aceste două sectoare, precum şi să se asigure protecţie pentru alte moduri de transport, şi anume transportul pe căile navigabile interioare, transportul rutier şi feroviar, pentru a îmbunătăţi aplicarea standardelor de siguranţă în privinţa acestor moduri de transport.

(10)În ceea ce priveşte domeniul protecţiei mediului, colectarea de elemente de probă, prevenirea, depistarea şi combaterea infracţiunilor ecologice şi a comportamentelor ilegale continuă să fie o provocare şi acţiunile în acest sens trebuie să fie consolidate, după cum s-a recunoscut în Comunicarea Comisiei din 18 ianuarie 2018 intitulată "Acţiuni ale UE în vederea îmbunătăţirii conformării cu legislaţia de mediu şi a guvernanţei de mediu". Având în vedere faptul că înainte de intrarea în vigoare a prezentei directive singurele norme de protecţie a avertizorilor existente referitoare la protecţia mediului erau prevăzute într-un act sectorial, şi anume Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (¹¹), introducerea unei astfel de protecţii este necesară pentru a se asigura respectarea eficace a acquis-ului Uniunii în domeniul mediului, ale cărui încălcări pot aduce prejudicii interesului public, cu efecte care s-ar putea repercuta dincolo de frontierele naţionale. Introducerea unei astfel de protecţii este, de asemenea, relevantă în cazul în care produsele nesigure pot produce daune de mediu.

(11)Îmbunătăţirea protecţiei avertizorilor ar contribui, de asemenea, la prevenirea şi descurajarea încălcării normelor Comunităţii Europene a Energiei Atomice privind securitatea nucleară, protecţia radiologică şi gestionarea responsabilă şi sigură a combustibilului uzat şi a materialelor radioactive. Aceasta ar consolida, în egală măsură, aplicarea dispoziţiilor relevante din Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului (¹²) referitoare la promovarea şi îmbunătăţirea unei veritabile culturi a securităţii nucleare şi, în special, ale articolului 8b alineatul (2) litera (a) din directiva menţionată, care prevăd, printre altele, că autoritatea de reglementare competentă instituie sisteme de management care acordă prioritatea cuvenită securităţii nucleare şi promovează, la toate nivelurile personalului şi conducerii, capacitatea de a pune sub semnul întrebării realizarea efectivă a principiilor şi practicilor relevante de securitate şi de a raporta în timp util aspectele legate de securitate.

(12)Introducerea unui cadru de protecţie a avertizorilor ar contribui, de asemenea, la consolidarea aplicării dispoziţiilor existente şi la prevenirea încălcării normelor Uniunii în domeniul lanţului alimentar şi, în special, în domeniul siguranţei alimentelor şi a hranei pentru animale, precum şi a sănătăţii, bunăstării şi protecţiei animalelor. Diferitele norme ale Uniunii instituite în aceste domenii sunt puternic interconectate. Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹³) stabileşte principiile şi cerinţele generale care stau la baza tuturor măsurilor la nivelul Uniunii şi la nivel naţional legate de produsele alimentare şi de hrana pentru animale, cu un accent deosebit pe siguranţa alimentară, cu scopul de a asigura un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane şi a intereselor consumatorilor în raport cu produsele alimentare, precum şi funcţionarea eficace a pieţei interne. Respectivul regulament prevede, printre altele, că operatorii din sectorul alimentar şi al hranei pentru animale sunt împiedicaţi să îşi descurajeze angajaţii sau alte persoane să coopereze cu autorităţile competente atunci când o astfel de cooperare ar putea preveni, reduce sau elimina un risc generat de produsele alimentare. Legiuitorul Uniunii a adoptat o abordare similară în domeniul sănătăţii animalelor prin Regulamentul (UE) 2016/429 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁴), care instituie norme de prevenire şi control al bolilor animalelor care sunt transmisibile la animale sau la oameni şi în domeniul protecţiei şi bunăstării animalelor de fermă, ale animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice, ale animalelor în timpul transportului şi ale animalelor la momentul uciderii, prin Directiva 98/58/CE a Consiliului (¹⁵) şi Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁶), şi respectiv prin Regulamentele (CE) nr. 1/2005 (¹⁷) şi (CE) nr. 1099/2009 (¹⁸) ale Consiliului.

(14)Respectarea vieţii private şi protecţia datelor cu caracter personal, care sunt consacrate ca drepturi fundamentale la articolele 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare "Carta"), reprezintă alte domenii în care avertizorii pot contribui la divulgarea încălcărilor care pot afecta interesul public. Avertizorii pot, de asemenea, să contribuie la divulgarea încălcărilor Directivei (UE) 2016/1148 a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁹) privind securitatea reţelelor şi a sistemelor informatice, care introduce cerinţa de notificare a incidentelor, inclusiv a celor care nu compromit datele cu caracter personal, şi cerinţe de securitate pentru entităţile care furnizează servicii esenţiale în mai multe sectoare, de exemplu, energie, sănătate, transporturi, servicii bancare, pentru furnizorii de servicii digitale cheie, de exemplu, servicii de cloud computing, şi pentru furnizorii de utilităţi de bază, precum apa, electricitatea şi gazul. Raportările avertizorilor în acest domeniu sunt deosebit de importante pentru a preveni incidentele de securitate care ar afecta principalele activităţi economice şi sociale şi serviciile digitale utilizate pe scară largă, precum şi pentru a preveni orice încălcare a normelor Uniunii privind protecţia datelor. O astfel de raportare contribuie la asigurarea continuităţii serviciilor care sunt esenţiale pentru buna funcţionare a pieţei interne şi pentru bunăstarea societăţii.

(15)Mai mult, protecţia intereselor financiare ale Uniunii, care vizează combaterea fraudei, a corupţiei şi a oricăror alte activităţi ilegale ce afectează cheltuielile Uniunii, colectarea veniturilor Uniunii şi fondurile sau activele Uniunii, este un domeniu-cheie în care asigurarea este necesar ca respectarea dreptului Uniunii să fie consolidată. Consolidarea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii este relevantă de asemenea, pentru executarea bugetului Uniunii privind cheltuielile efectuate în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom). Lipsa unor mecanisme eficace de aplicare a legii în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv în privinţa prevenirii fraudei şi a corupţiei la nivel naţional, conduce la scăderea veniturilor Uniunii şi utilizarea necorespunzătoare a fondurilor Uniunii, ceea ce poate denatura investiţiile publice, poate împiedica creşterea economică şi poate submina încrederea cetăţenilor în acţiunile Uniunii. Articolul 325 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede ca Uniunea şi statele membre să combată frauda şi orice alte activităţi ilegale care afectează interesele financiare ale Uniunii. Măsurile relevante ale Uniunii în acest sens includ, în special, Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului (²⁰) şi Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului (²¹). Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 este completat, pentru cele mai grave tipuri de comportamente conexe fraudei, de Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului (²²) şi de Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995 (²³), elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv de protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996 (²⁴), din 29 noiembrie 1996 (²⁵) şi din 19 iunie 1997 (²⁶). Această convenţie şi protocoalele respective rămân în vigoare pentru statele membre pentru care Directiva (UE) 2017/1371 nu este obligatorie.

(16)De asemenea, ar trebui stabilite standarde comune minime pentru protecţia avertizorilor în cazul încălcărilor referitoare la piaţa internă, astfel cum sunt menţionate la articolul 26 alineatul (2) din TFUE. În plus, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (denumită în continuare "Curtea"), măsurile Uniunii care vizează instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei interne sunt menite să contribuie la eliminarea obstacolelor existente sau emergente din calea liberei circulaţii a mărfurilor sau a libertăţii de a presta servicii şi de a contribui la eliminarea denaturării concurenţei.

(17)În mod specific, protejarea avertizorilor pentru a îmbunătăţi aplicarea dreptului Uniunii în materie de concurenţă, inclusiv în materie de ajutoare de stat, ar fi utilă pentru a proteja funcţionarea eficientă a pieţelor din Uniune, pentru a asigura condiţii de concurenţă echitabile pentru întreprinderi şi a aduce beneficii consumatorilor. În ceea ce priveşte normele în materie de concurenţă aplicabile întreprinderilor, importanţa raportării de informaţii privilegiate în detectarea încălcărilor dreptului concurenţei a fost deja recunoscută în cadrul politicii de clemenţă practicată de Comisie în temeiul articolului 4a al Regulamentului (CE) nr. 773/2004 al Comisiei (²⁷), precum şi prin introducerea recentă de către Comisie a unui instrument pentru avertizarea anonimă. Încălcările dreptului concurenţei şi a normelor privind ajutoarele de stat se referă la articolele 101, 102, 106, 107 şi 108 din TFUE şi la normele de drept derivat adoptate pentru aplicarea lor.

(18)Încălcarea dreptului în materie de impozitare a societăţilor şi a mecanismelor al căror scop constă în obţinerea unui avantaj fiscal şi sustragerea de la obligaţiile legale, contracarând astfel obiectul sau scopul dreptului aplicabil în materie de impozitare a societăţilor, afectează negativ buna funcţionare a pieţei interne. Astfel de încălcări şi mecanisme pot genera o concurenţă fiscală neloială şi o evaziune fiscală extinsă, denaturând condiţiile de concurenţă echitabile pentru afaceri şi determinând o pierdere de venituri fiscale pentru statele membre şi pentru bugetul Uniunii în ansamblul său. Prezenta directivă ar trebui să prevadă măsuri de protecţie împotriva represaliilor pentru persoanele care raportează mecanisme de sustragere şi/sau abuzive care, în caz contrar, ar putea trece neobservate, în vederea consolidării capacităţii autorităţilor competente de a proteja buna funcţionare a pieţei interne şi de a elimina denaturările şi barierele în calea comerţului care afectează competitivitatea societăţilor în cadrul pieţei interne, şi care sunt legate direct de normele privind libera circulaţie şi care, de asemenea, prezintă relevanţă pentru aplicarea normelor privind ajutoarele de stat. Protecţia avertizorilor astfel cum este prevăzută în prezenta directivă se adaugă iniţiativelor recente ale Comisiei care vizează îmbunătăţirea transparenţei şi a schimbului de informaţii în domeniul fiscal şi crearea unui mediu fiscal mai echitabil pentru întreprinderi în cadrul Uniunii, cu scopul de a spori eficacitatea statelor membre în ceea ce priveşte identificarea mecanismelor de sustragere şi/sau abuzive şi contribuie astfel la descurajarea acestor mecanisme, Cu toate acestea, prezenta directivă nu armonizează dispoziţiile referitoare la impozitare, de fond sau de procedură, şi nu urmăreşte să consolideze punerea în aplicare a normelor naţionale în domeniul impozitării societăţilor, fără a aduce atingere posibilităţii ca statele membre să utilizeze în acest scop informaţiile raportate.

(19)Articolul 2 alineatul (1) litera (a) defineşte domeniul de aplicare material al prezentei directive prin intermediul unei trimiteri la o listă de acte ale Uniunii prevăzută în anexă. Acest lucru implică faptul că, atunci când respectivele acte ale Uniunii îşi definesc, la rândul lor, domeniul de aplicare material prin trimitere la actele Uniunii enumerate în anexele lor, aceste din urmă acte fac parte, de asemenea, din domeniul de aplicare material al prezentei directive. În plus, trimiterea la actele din anexă ar trebui înţeleasă ca incluzând toate măsurile de punere în aplicare sau actele delegate naţionale sau ale Uniunii adoptate în temeiul actelor respective. Mai mult, trimiterea la actele Uniunii din anexă se înţelege ca o trimitere dinamică, în conformitate cu sistemul standard de trimitere pentru actele juridice ale Uniunii. Astfel, dacă un act al Uniunii din anexă a fost sau este modificat, trimiterea se referă la actul astfel cum a fost modificat; dacă un act al Uniunii din anexă a fost sau este înlocuit, trimiterea se referă la noul act.

(20)Anumite acte ale Uniunii, în special în domeniul serviciilor financiare, cum ar fi Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (²⁸) şi Directiva de punere în aplicare (UE) 2015/2392 a Comisiei (²⁹), adoptată pe baza regulamentului respectiv, conţin deja norme detaliate privind protecţia avertizorilor. Orice reguli specifice în acest sens prevăzute în astfel de acte legislative existente ale Uniunii, inclusiv în actele Uniunii enumerate în partea II din anexa la prezenta directivă, care sunt adaptate la sectoarele relevante, ar trebui să fie menţinute. Acest lucru este deosebit de important pentru a determina care dintre entităţile juridice din domeniul serviciilor financiare, al prevenirii spălării banilor şi al finanţării terorismului sunt în prezent obligate să instituie canale interne de raportare. Totodată, pentru a asigura coerenţa şi securitatea juridică în toate statele membre, prezenta directivă ar trebui să fie aplicabilă în toate aspectele care nu sunt reglementate în temeiul actelor sectoriale, şi ar trebui, prin urmare, să completeze astfel de acte, astfel încât acestea să fie pe deplin aliniate la standardele minime. În special, prezenta directivă ar trebui să prevadă mai în detaliu modul în care sunt concepute canalele de raportare interne şi externe, obligaţiile autorităţilor competente şi formele specifice de protecţie care urmează să fie oferite la nivel naţional împotriva represaliilor. În acest sens, articolul 28 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁰) prevede posibilitatea ca statele membre să prevadă un canal intern de raportare în domeniul reglementat de regulamentul respectiv. Din motive de coerenţă cu standardele minime prevăzute de prezenta directivă, obligaţia de a institui canale interne de raportare prevăzute în prezenta directivă ar trebui să se aplice şi în ceea ce priveşte Regulamentul (UE) nr. 1286/2014.

(21)Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere protecţiei acordate lucrătorilor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii în materie de ocupare a forţei de muncă. În special, în domeniul securităţii şi al sănătăţii în muncă, articolul 11 din Directiva 89/391/CEE a Consiliului (³¹) impune deja statelor membre să se asigure că lucrătorii sau reprezentanţii acestora nu sunt dezavantajaţi din cauza solicitărilor sau a propunerilor adresate angajatorilor referitoare la luarea de măsuri adecvate pentru a atenua riscurile pentru lucrători şi/sau pentru a înlătura sursele de pericol. Lucrătorii şi reprezentanţii acestora au dreptul, în temeiul Directivei respective, de a semnala autorităţii competente eventuale probleme în cazul în care consideră că măsurile luate şi mijloacele puse la dispoziţie de angajator nu sunt adaptate scopului de asigurare a securităţii şi a sănătăţii.

(23)Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere protecţiei acordate prin procedurile de raportare a eventualelor activităţi ilegale, inclusiv a fraudei sau a corupţiei, care dăunează intereselor Uniunii, sau pentru raportarea unor comportamente legate de îndeplinirea unor sarcini profesionale care ar putea constitui o încălcare gravă a obligaţiilor funcţionarilor şi ale celorlalţi agenţi ai Uniunii Europene stabilite la articolele 22a, 22b şi 22c din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene şi Regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii, prevăzut în Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului (³²). Prezenta directivă ar trebui să se aplice în cazul în care funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai Uniunii raportează încălcări care apar într-un context profesional în afara raporturilor lor de muncă cu instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

(24)Securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice raportărilor privind încălcări legate de achiziţii care implică aspecte de apărare sau de securitate, în cazul în care acestea sunt reglementate de articolul 346 din TFUE, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii. În cazul în care statele membre decid să extindă protecţia prevăzută de directivă la alte domenii sau acte care nu intră în domeniul său de aplicare material, ar trebui ca statele membre respective să poată adopta dispoziţii specifice pentru a proteja interesele esenţiale în materie de securitate naţională în această privinţă.

(25)De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere protecţiei informaţiilor clasificate care, conform dreptului Uniunii sau actelor cu putere de lege ori actelor administrative în vigoare în statul membru în cauză, trebuie să fie protejate, din raţiuni de securitate, împotriva accesului neautorizat. Mai mult, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligaţiilor care decurg din Decizia 2013/488/UE a Consiliului (³³) sau din Decizia (UE, Euratom) 2015/444 a Comisiei (³⁴).

(26)Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze protecţia confidenţialităţii comunicaţiilor dintre avocaţi şi clienţii acestora ("secretul profesional al avocatului"), astfel cum se prevede în dreptul intern şi, după caz, în dreptul Uniunii, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să afecteze obligaţia de a menţine natura confidenţială a comunicaţiilor furnizorilor de servicii medicale, inclusiv a terapeuţilor, cu pacienţii lor, precum şi confidenţialitatea dosarelor pacienţilor ("confidenţialitatea informaţiilor medical"), astfel cum se prevede în dreptul intern şi în dreptul Uniunii.

(28)Deşi prezenta directivă ar trebui să prevadă, în anumite condiţii, o exonerare limitată de răspundere, inclusiv de răspundere penală, în cazul unei încălcări a confidenţialităţii, aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind procedura penală, în special celor care vizează garantarea integrităţii investigaţiilor şi a procedurilor sau a dreptului la apărare al persoanelor vizate. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere introducerii unor măsuri de protecţie în alte tipuri de drept procedural intern, în special inversării sarcinii probei în procedurile administrative, civile sau de dreptul muncii de la nivel naţional.

(30)Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice cazurilor în care persoanele care, pe baza consimţământului lor dat în cunoştinţă de cauză, au fost identificate ca informatori sau înregistrate ca atare în bazele de date gestionate de autorităţile desemnate la nivel naţional, cum ar fi autorităţile vamale, şi care raportează încălcări autorităţilor de aplicare a legii, în schimbul unor recompense sau compensaţii. Aceste raportări se efectuează în conformitate cu proceduri specifice care vizează garantarea anonimatului unor astfel de persoane în vederea protejării integrităţii fizice a acestora şi care sunt diferite de canalele de raportare prevăzute de prezenta directivă.

(31)Persoanele care raportează informaţii referitoare la ameninţări sau prejudicii aduse interesului public obţinute în contextul activităţilor lor profesionale îşi exercită dreptul la libertatea de exprimare. Dreptul la libertatea de exprimare şi la informare, consacrat la articolul 11 din Cartă şi la articolul 10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cuprinde dreptul de a primi sau de a transmite informaţii, precum şi libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă. În consecinţă, prezenta directivă se bazează pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) referitoare la dreptul la libertatea de exprimare, precum şi pe principiile elaborate pe această bază de către Consiliul Europei în Recomandarea sa privind protecţia avertizorilor adoptată de către Comitetul de Miniştri la 30 aprilie 2014.

(32)Pentru a beneficia de protecţie în temeiul prezentei directive, persoanele care efectuează raportări ar trebui să aibă motive rezonabile să creadă, prin prisma circumstanţelor şi a informaţiilor de care dispun în momentul raportării, că aspectele pe care le raportează sunt adevărate. Această cerinţă este o garanţie esenţială împotriva unor raportări răuvoitoare, neserioase sau abuzive, deoarece se asigură faptul că persoanele care, la momentul raportării, au raportat intenţionat şi cu bună ştiinţă informaţii greşite sau înşelătoare nu beneficiază de protecţie. În acelaşi timp, prin această cerinţă se asigură faptul că protecţia nu este pierdută atunci când persoana care efectuează raportarea a prezentat din greşeală informaţii inexacte referitoare la încălcări. În mod similar, persoanele care efectuează raportări ar trebui să aibă dreptul la protecţie în temeiul prezentei directive în cazul în care au motive întemeiate să creadă că informaţiile raportate se încadrează în domeniul său de aplicare. Motivele care stau la baza raportării de către persoanele care efectuează raportarea nu ar trebui să aibă relevanţă pentru a se stabili dacă aceasta ar trebui să primească protecţie.

(33)Persoanele care efectuează raportări se simt în mod normal mai în largul lor să raporteze intern, cu excepţia cazului în care au motive să raporteze extern. Studiile empirice arată că majoritatea avertizorilor tind să raporteze intern, în cadrul organizaţiei pentru care lucrează. Raportarea internă este, de asemenea, cea mai bună modalitate de a furniza informaţii persoanelor care pot contribui la soluţionarea timpurie şi eficace a riscurilor la adresa interesului public. În acelaşi timp, persoana care efectuează raportarea ar trebui să aibă posibilitatea de a alege cel mai adecvat canal de raportare, în funcţie de circumstanţele individuale ale fiecărui caz. În plus, este necesar să se protejeze divulgările publice, ţinând seama de principiile democratice, cum ar fi transparenţa şi responsabilitatea, şi de drepturile fundamentale precum libertatea de exprimare şi libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă, asigurându-se totodată un echilibru între interesul angajatorilor de a-şi administra organizaţiile şi de a-şi proteja interesele, pe de o parte, şi interesul publicului de a fi apărat de orice prejudiciu, pe de altă parte, în conformitate cu criteriile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO.

(34)Fără a aduce atingere obligaţiilor existente de a institui prevederi cu privire la raportarea anonimă în temeiul dreptului Uniunii, ar trebui să fie posibil ca statele membre să decidă dacă entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public şi autorităţile competente sunt obligate să accepte raportări anonime privind încălcări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive şi să întreprindă acţiuni subsecvente. Cu toate acestea, persoanele care au raportat în mod anonim sau care au făcut divulgări publice în mod anonim care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive şi care îndeplinesc condiţiile acesteia ar trebui să beneficieze de protecţie în temeiul prezentei directive în cazul în care sunt ulterior identificate şi suferă represalii.

(36)Persoanele au nevoie de o protecţie juridică specifică în cazul în care au luat cunoştinţă de informaţiile pe care le raportează prin intermediul activităţilor lor profesionale şi, prin urmare, sunt expuse riscului de represalii la locul de muncă, de exemplu, pentru încălcarea obligaţiei de a păstra confidenţialitatea sau a obligaţiei de loialitate. Motivul care stă la baza necesităţii de a asigura protecţia acestor persoane este poziţia lor de vulnerabilitate economică în raport cu persoana de care depind de facto în activitatea pe care o desfăşoară. În cazul în care nu există un astfel de dezechilibru de putere în contextul activităţilor profesionale, de exemplu în cazul reclamanţilor obişnuiţi sau al cetăţenilor care asistă la încălcări, nu este necesar să se asigure protecţia împotriva represaliilor.

(37)Aplicarea eficace a dreptului Uniunii ar trebui să fie acordată unei game cât mai largi cu putinţă de categorii de persoane care, indiferent dacă sunt cetăţeni ai Uniunii sau resortisanţi ai ţărilor terţe, prin activităţile profesionale pe care le desfăşoară, indiferent de natura acestor activităţi şi de faptul că sunt sau nu remunerate, au un acces privilegiat la informaţii privind încălcări a căror raportare ar fi în interesul public şi care pot antrena represalii pentru persoanele care le raportează. Statele membre ar trebui să se asigure că necesitatea protecţiei este stabilită în funcţie de toate împrejurările relevante, şi nu doar în funcţie de natura relaţiei, astfel încât să acopere întreaga gamă de persoane care au legătură, în sens larg, cu organizaţia în care s-a produs încălcarea.

(38)Protecţia ar trebui să se aplice, în primul rând, persoanelor care au statutul de "lucrători", în înţelesul articolului 45 alineatul (1) din TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte, şi anume persoanelor care, pentru o anumită perioadă de timp, prestează servicii pentru şi sub conducerea altei persoane, în schimbul cărora primesc o remuneraţie. Aşadar, protecţia ar trebui să fie acordată şi lucrătorilor în cadrul unor raporturi de muncă atipice, inclusiv lucrătorilor cu fracţiune de normă şi lucrătorilor cu contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată, precum şi persoanelor care au încheiat un contract de muncă sau un raport de muncă cu un agent de muncă temporară, care sunt tipuri de raporturi precare în care formele standard de protecţie împotriva tratamentelor inechitabile sunt adesea dificil de aplicat. Conceptul de "lucrător" include, de asemenea, funcţionarii publici, angajaţii serviciilor publice, precum şi orice alte persoane care lucrează în sectorul public.

(39)Protecţia ar trebui, de asemenea, extinsă la categorii de persoane fizice care, deşi nu sunt "lucrători" în înţelesul articolului 45 alineatul (1) din TFUE, pot juca un rol esenţial în demascarea încălcărilor dreptului Uniunii şi se pot afla într-o poziţie de vulnerabilitate economică în contextul activităţilor lor profesionale. De exemplu, în ceea ce priveşte siguranţa produselor, furnizorii sunt mult mai aproape de sursa informaţiilor privind eventuale practici inechitabile şi ilicite în ceea ce priveşte fabricarea, importul sau distribuţia de produse nesigure; iar în ceea ce priveşte executarea fondurilor Uniunii, consultanţii care îşi oferă serviciile se află într-o poziţie privilegiată pentru a atrage atenţia asupra încălcărilor pe care le observă. Astfel de categorii de persoane, care includ persoanele care desfăşoară o activitate independentă de prestare de servicii, lucrătorii liber-profesionişti, contractanţii, subcontractanţii şi furnizorii, fac, de regulă, obiectul unor represalii, care pot, de exemplu, să ia forma denunţării anticipate sau a anulării unui contract de servicii, a unei licenţe sau a unei autorizaţii, precum şi sub forma pierderii unor oportunităţi de afaceri, a pierderii de venituri, a unor constrângeri, intimidări sau hărţuiri, a includerii pe o listă neagră sau a boicotării afacerii sau a prejudicierii reputaţiei lor. Acţionarii şi persoanele care se află în organele de conducere pot, de asemenea, suferi represalii, de exemplu, din punct de vedere financiar sau sub formă de intimidare ori hărţuire, de includere pe o listă neagră sau de prejudiciere a reputaţiei lor. De asemenea, protecţia ar trebui să fie acordată persoanelor al căror raport de muncă s-a încheiat şi candidaţilor la ocuparea unui loc de muncă sau persoanelor urmăresc să presteze servicii unei organizaţii, care obţin informaţii referitoare la încălcări în timpul procesului de recrutare sau al unei alte etape a negocierilor precontractuale şi care ar putea suferi represalii, de exemplu sub formă de recomandări negative pentru angajare, de includere pe o listă neagră sau boicotare a afacerii.

(40)Protecţia eficace a avertizorilor presupune protejarea şi a unor categorii de persoane care, deşi nu se bazează din punct de vedere economic pe activităţile lor profesionale, pot suferi totuşi represalii pentru faptul că raportează încălcări. Represaliile împotriva voluntarilor şi a stagiarilor remuneraţi sau neremuneraţi s-ar putea manifesta prin faptul că nu se mai recurge la serviciile lor sau că li se oferă o recomandare negativă pentru angajare sau prin prejudicierea reputaţiei sau a perspectivelor lor profesionale.

(41)Ar trebui să se acorde protecţie împotriva măsurilor represive luate nu numai în mod direct împotriva persoanelor care efectuează raportarea, dar ci şi împotriva măsurilor represive care pot luate în mod indirect împotriva facilitatorilor, colegilor sau rudelor persoanei care efectuează raportarea care se află, de asemenea, într-un raport profesional cu angajatorul sau cu clientul ori beneficiarul serviciilor persoanei care efectuează raportarea. Fără a aduce atingere protecţiei de care beneficiază reprezentanţii sindicali sau reprezentanţii lucrătorilor în această calitate în temeiul altor norme ale Uniunii şi ale dreptului intern, aceştia ar trebui să beneficieze de protecţia prevăzută de prezenta directivă atât în cazul în care raportează în calitatea lor de lucrători, cât şi în cazul în care au oferit consiliere şi sprijin persoanei care efectuează raportarea. Represaliile indirecte includ şi acţiunile întreprinse împotriva entităţii juridice pe care persoana care efectuează raportarea o deţine, pentru care aceasta lucrează sau cu care are raporturi în context profesional, cum ar fi refuzul de a presta servicii, includerea pe o listă neagră sau boicotarea afacerii.

(43)Prevenirea în mod eficace a încălcărilor dreptului Uniunii impune ca protecţia să fie acordată persoanelor care furnizează informaţii necesare pentru a dezvălui încălcări care au avut deja loc, încălcări care nu s-au concretizat încă, dar care sunt foarte susceptibile să aibă loc, acte sau omisiuni pe care persoana care efectuează raportarea are motive întemeiate să le considere încălcări, precum şi încercări de disimulare a încălcărilor. Din aceleaşi motive, se justifică acordarea protecţiei şi pentru persoanele care nu furnizează elemente de probă pozitive, dar care exprimă preocupări sau suspiciuni rezonabile. În acelaşi timp, protecţia nu ar trebui să se aplice în cazul persoanelor care raportează informaţii care sunt deja pe deplin disponibile în domeniul public sau zvonuri nefondate.

(44)Ar trebui să existe o legătură strânsă între raportare şi tratamentul defavorabil suferit, în mod direct sau indirect, de către persoana care efectuează raportarea, pentru ca tratamentul defavorabil să fie considerat a fi represalii şi, în consecinţă, pentru ca persoana să se poată bucura de protecţie juridică în acest sens. Protecţia eficace a persoanelor care efectuează raportări, ca mijloc de îmbunătăţire a aplicării dreptului Uniunii, necesită o definiţie amplă a represaliilor, care să înglobeze orice act sau omisiune apărută într-un context profesional şi care le cauzează prejudicii persoanelor respective. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice angajatorii să ia decizii legate de locul de muncă care nu sunt determinate de raportare sau de divulgarea publică.

(45)Protecţia împotriva represaliilor ca mijloc de protejare a libertăţii de exprimare şi a libertăţii şi pluralismului mijloacelor de informare în masă ar trebui să fie furnizată atât persoanelor care raportează informaţii despre acte sau omisiuni în cadrul unei organizaţii ("raportare internă") sau către o autoritate externă ("raportare externă"), cât şi persoanelor care pun astfel de informaţii la dispoziţia publicului, de exemplu, direct către public prin intermediul platformelor online sau al platformelor de comunicare socială, sau către mass-media, funcţionari aleşi, organizaţii ale societăţii civile, sindicate sau organizaţii profesionale şi patronale.

(46)Avertizorii reprezintă, în special, surse importante pentru jurnaliştii de investigaţie. Furnizarea unei protecţii eficace a avertizorilor împotriva represaliilor creşte securitatea juridică pentru potenţialii avertizori şi, prin urmare, încurajează avertizarea în interes public şi prin mass-media. În acest sens, protecţia avertizorilor ca surse jurnalistice este indispensabilă pentru a garanta rolul de "gardian" al jurnalismului de investigaţie în societăţile democratice.

(47)Pentru detectarea şi prevenirea eficace a încălcărilor dreptului Uniunii, este crucial ca informaţiile relevante să le parvină rapid persoanelor aflate cel mai aproape de sursa problemei, care sunt cele mai în măsură să investigheze şi dispun de competenţe pentru a remedia situaţia, acolo unde este posibil. Prin urmare, în principiu, persoanele care efectuează raportări ar trebui să fie încurajate să utilizeze mai întâi canalele interne de raportare şi să raporteze angajatorului lor, în cazul în care astfel de canale le sunt disponibile şi se poate preconiza în mod rezonabil că vor funcţiona. Acest lucru este valabil, în special, în cazul în care persoanele care efectuează raportări consideră că încălcarea poate fi abordată în mod eficace în cadrul organizaţiei relevante şi că nu există niciun risc de represalii. În consecinţă, entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public ar trebui să instituie proceduri interne adecvate pentru primirea raportărilor şi pentru luarea de acţiuni subsecvente acestora. Această încurajare se referă, de asemenea, la cazurile în care astfel de canale au fost instituite fără ca acest lucru să fie impus de dreptul Uniunii sau de cel intern. Acest principiu ar trebui să contribuie la promovarea unei culturi a bunei comunicări şi a responsabilităţii sociale corporative în cadrul organizaţiilor, prin care se consideră că persoanele care efectuează raportări contribuie în mod semnificativ la autocorectare şi la excelenţă în cadrul organizaţiei.

(48)Pentru entităţile juridice din sectorul privat, obligaţia de a institui canale interne de raportare ar trebui să fie proporţională cu dimensiunea lor şi cu nivelul de risc pe care activităţile acestora îl prezintă pentru interesul public. Toate întreprinderilor care au cel puţin 50 de lucrători ar trebui să fie obligate să instituie canale interne de raportare, indiferent de natura activităţilor lor, pe baza obligaţiei acestora de a colecta TVA. În urma unei evaluări adecvate a riscurilor, statele membre ar putea să solicite şi altor întreprinderi să instituie canale interne de raportare în anumite cazuri, de exemplu, în situaţia în care există riscuri semnificative ce pot rezulta din activităţile lor.

(49)Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere posibilităţii statelor membre de a încuraja entităţile juridice din sectorul privat cu mai puţin de 50 de lucrători să instituie canale interne de raportare şi de întreprindere a unor acţiuni subsecvente, inclusiv prin stabilirea unor cerinţe mai puţin prescriptive pentru canalele respective decât cele stabilite în temeiul prezentei directive, cu condiţia ca cerinţele respective să garanteze confidenţialitatea şi întreprinderea cu diligenţă a unor acţiuni subsecvente.

(53)Cu condiţia asigurării confidenţialităţii în ceea ce priveşte identitatea persoanei care efectuează raportarea, este la latitudinea fiecărei entităţi juridice din sectorul privat şi din sectorul public să definească tipul de canale de raportare pe care le instituie. Mai precis, canalele de raportare ar trebui să permită persoanelor să raporteze în scris şi să transmită rapoartele prin poştă, prin cutii pentru reclamaţii, sau printr-o platformă online, fie printr-o platformă intranet sau internet, sau efectuarea de raportări oral, printr-o linie telefonică de urgenţă sau prin alte sisteme de mesagerie vocală sau în ambele moduri. La cererea persoanei care efectuează raportarea, aceste canale ar trebui să permită, de asemenea, efectuarea de raportări prin întâlniri faţă în faţă, într-un termen rezonabil.

(54)Părţi terţe ar putea, de asemenea, să fie autorizate să primească raportări referitoare la încălcări în numele unor entităţi juridice din sectorul privat şi din sectorul public, cu condiţia ca acestea să ofere garanţii adecvate privind respectarea independenţei, a confidenţialităţii, a protecţiei datelor şi a caracterului secret. Astfel de părţi terţe ar putea fi furnizori de platforme de raportare externă, consilieri juridici externi, auditori, reprezentanţi ai sindicatelor sau reprezentanţi ai angajaţilor.

(55)Procedurile de raportare internă ar trebui să le permită entităţilor juridice din sectorul privat să primească şi să investigheze în deplină confidenţialitate raportările transmise de către lucrătorii entităţii şi ai filialelor ori entităţilor afiliate ale acesteia (denumite în continuare "grupul"), dar şi, în măsura posibilului, raportările transmise de către oricare dintre agenţii şi furnizorii grupului şi de către orice persoane care obţin informaţii prin intermediul activităţilor profesionale desfăşurate împreună cu entitatea şi grupul respectiv.

(56)Alegerea persoanelor sau a departamentelor cele mai potrivite din cadrul unei entităţi juridice din sectorul privat care sunt desemnate a fi competente pentru a primi raportări şi a întreprinde acţiuni subsecvente acestora depinde de structura entităţii, dar, în orice caz, funcţia acestora ar trebui să asigure independenţa şi absenţa unui conflict de interese. În cadrul unor entităţi mai mici, această funcţie ar putea fi o funcţie dublă, deţinută de un agent al societăţii în măsură să raporteze direct către şeful organizaţiei, cum ar fi un coordonator al conformităţii sau un responsabil cu resursele umane, un responsabil cu integritatea, un jurist sau un responsabil cu protecţia vieţii private, un director financiar, un responsabil executiv de audit sau un membru al consiliului de administraţie.

(57)În contextul raportării interne, pentru a consolida încrederea în eficacitatea sistemului general de protejare a avertizorilor şi a reduce probabilitatea unor noi raportări sau divulgări publice inutile, este esenţială informarea persoanei care efectuează raportarea cu privire la acţiunile subsecvente raportării, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere legal şi în cel mai cuprinzător mod cu putinţă. Persoana care efectuează raportarea ar trebui să fie informată într-un termen rezonabil cu privire la acţiunile avute în vedere sau întreprinse ca acţiuni subsecvente şi la motivele pentru alegerea acestor acţiuni subsecvente. Acestea ar putea include, de exemplu, transferarea către alte canale sau proceduri în cazul raportărilor care afectează în mod exclusiv drepturile individuale ale persoanei care efectuează raportarea, încheierea procedurii ca urmare a lipsei de elemente de probă suficiente sau din alte motive, lansarea unei anchete interne şi, eventual, constatările sale şi toate măsurile luate pentru a aborda problema ridicată, sesizarea unei autorităţi competente pentru investigaţii suplimentare, în măsura în care astfel de informaţii nu ar aduce atingere anchetei interne sau investigaţiei şi nu ar afecta drepturile persoanei vizate. În orice caz, persoana care efectuează raportarea ar trebui să fie informată cu privire la evoluţia şi rezultatul investigaţiei. Persoanei care efectuează raportarea ar trebui să i se poată solicita să furnizeze informaţii suplimentare pe parcursul investigaţiei, fără ca aceasta să aibă, totuşi, obligaţia să furnizeze astfel de informaţii.

(59)Persoanele care intenţionează să raporteze încălcări ale dreptului Uniunii ar trebui să fie în măsură să ia o decizie în cunoştinţă de cauză cu privire la oportunitatea, modalitatea şi momentul raportării. Entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public care au instituit proceduri interne de raportare ar trebui să aibă obligaţia de a furniza informaţii referitoare la procedurile respective, precum şi la procedurile de raportare externă către autorităţile competente relevante. Este esenţial ca astfel de informaţii să fie clare şi accesibile cu uşurinţă, inclusiv, în măsura posibilului, şi pentru alte persoane în afară de lucrători, care intră în contact cu entitatea respectivă prin activităţile lor profesionale, cum ar fi prestatorii de servicii, distribuitorii, furnizorii şi partenerii de afaceri. De exemplu, astfel de informaţii ar putea fi afişate într-un loc vizibil, accesibil tuturor acestor persoane, şi pe site-ul web al entităţii şi ar putea fi, de asemenea, incluse în cursurile şi în seminarele de formare în materie de etică şi integritate.

(62)În alte cazuri, nu poate exista în mod rezonabil aşteptarea ca utilizarea canalelor interne să funcţioneze corespunzător. Acesta este cazul în special atunci când persoanele care efectuează raportări au motive întemeiate să creadă că vor suferi represalii în legătură cu raportarea, inclusiv ca urmare a unei încălcări a confidenţialităţii, sau că autorităţile competente ar fi mai în măsură să ia măsuri eficace pentru a remedia încălcarea. Autorităţile competente ar fi mai potrivite, de exemplu, în cazul în care persoana căreia îi revine responsabilitatea finală în contextul profesional este implicată în încălcare sau există riscul ca încălcarea sau elementele de probă conexe să poată fi disimulate ori distruse; sau, în general, eficacitatea acţiunilor de investigare ale autorităţilor competente ar putea fi altfel periclitată, cum ar fi cazul raportărilor privind înţelegerile de cartel şi al altor încălcări ale normelor în materie de concurenţă; sau încălcarea impune luarea unor măsuri urgente, de exemplu, pentru a proteja sănătatea şi siguranţa persoanelor sau pentru a proteja mediul. În orice caz, persoanele care efectuează raportări externe către autorităţile competente şi, după caz, către instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii ar trebui să fie protejate. Prezenta directivă ar trebui, de asemenea, să acorde protecţie în cazul în care dreptul Uniunii sau cel intern prevede obligaţia ca persoanele care efectuează raportarea să raporteze autorităţilor naţionale competente, de exemplu, ca parte a atribuţiilor şi responsabilităţilor lor profesionale sau întrucât încălcarea este o infracţiune.

(64)Ar trebui ca statele membre să fie cele care desemnează autorităţile competente pentru a primi informaţii referitoare la încălcări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive şi pentru a întreprinde acţiuni adecvate subsecvente raportărilor. Astfel de autorităţi competente ar putea fi autorităţi judiciare, organisme de reglementare sau de supraveghere competente în domeniile specifice vizate sau autorităţi cu competenţe mai generale la nivel central în cadrul unui stat membru, agenţii de aplicare a legii, organisme anticorupţie sau ombudsmani.

(65)În calitate de destinatari ai raportărilor, autorităţile desemnate ca fiind competente ar trebui să aibă capacităţile şi competenţele necesare pentru a asigura întreprinderea de acţiuni subsecvente adecvate, inclusiv evaluarea exactităţii afirmaţiilor făcute în raport şi remedierea încălcărilor raportate prin lansarea unei anchete interne, a unei investigaţii, a unei urmăriri penale sau a unor acţiuni de recuperare a fondurilor ori a altor acţiuni de remediere adecvate, în conformitate cu mandatul lor. Ca alternativă, autorităţile respective ar trebui să aibă competenţele necesare pentru a transmite raportarea unei alte autorităţi care ar trebui să investigheze încălcarea raportată, asigurând în acelaşi timp că o astfel de autoritate întreprinde acţiuni subsecvente adecvate. În special, în cazul în care statele membre doresc să instituie canale externe de raportare la nivelul central, de exemplu în domeniul ajutoarelor de stat, statele membre ar trebui să instituie măsuri de protecţie adecvate pentru a se asigura că sunt respectate cerinţele de independenţă şi de autonomie prevăzute în prezenta directivă. Instituirea unor astfel de canale externe de raportare nu ar trebui să aducă atingere competenţelor statelor membre sau ale Comisiei în ceea ce priveşte supravegherea în domeniul ajutoarelor de stat, iar prezenta directivă nu ar trebui să afecteze competenţa exclusivă a Comisiei în ceea ce priveşte declaraţia de compatibilitate a măsurilor de ajutor de stat, în special în temeiul articolului 107 alineatul (3) din TFUE. În ceea ce priveşte încălcările articolelor 101 şi 102 din TFUE, statele membre ar trebui să desemneze drept autorităţi competente pe cele menţionate la articolul 35 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (³⁵), fără a aduce atingere competenţelor Comisiei în acest domeniu.

(66)De asemenea, autorităţile competente ar trebui să ofere un feedback persoanelor care efectuează raportări în ceea ce priveşte acţiunile avute în vedere sau acţiunile subsecvente luate, de exemplu, sesizarea unei alte autorităţi, încheierea procedurii ca urmare a lipsei de elemente de probă suficiente sau din alte motive, lansarea unei investigaţii şi, eventual, constatările sale şi toate măsurile luate pentru a aborda problema ridicată, precum şi motivele pentru alegerea respectivelor acţiuni subsecvente. Comunicările cu privire la rezultatul final al investigaţiilor nu ar trebui să afecteze normele aplicabile ale Uniunii, care includ eventuale restricţii privind publicarea deciziilor în domeniul reglementării financiare. Acest lucru ar trebui să se aplice mutatis mutandis în domeniul impozitării societăţilor comerciale, în cazul în care dreptul intern aplicabil prevede restricţii similare.

(67)Acţiunile subsecvente şi feedbackul ar trebui să aibă loc într-un interval de timp rezonabil, având în vedere necesitatea de a aborda prompt problema care face obiectul raportării, precum şi necesitatea de a evita divulgările publice inutile. Intervalul de timp menţionat nu ar trebui să depăşească trei luni, dar ar putea fi prelungit la şase luni, atunci când acest lucru este necesar ca urmare a unor circumstanţe specifice cazului, în special datorită naturii şi complexităţii obiectului raportării, care poate necesita o anchetă îndelungată.

(68)Dreptul Uniunii în domenii specifice, cum ar fi abuzul de piaţă, şi anume Regulamentul (UE) nr. 596/2014 şi Directiva de punere în aplicare (UE) 2015/2392, aviaţia civilă, şi anume Regulamentul (UE) nr. 376/2014, sau siguranţa operaţiunilor petroliere şi gaziere offshore, şi anume Directiva 2013/30/UE, prevede deja instituirea unor canale de raportare interne şi externe. Obligaţiile de a institui astfel de canale prevăzute în prezenta directivă ar trebui să se bazeze, pe cât posibil, pe canalele existente prevăzute de acte specifice ale Uniunii.

(69)Comisia, precum şi unele organe, oficii şi agenţii ale Uniunii, cum ar fi Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA), Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA), Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe (ESMA) şi Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA), dispun de canale şi proceduri externe de raportare pentru primirea raportărilor referitoare la încălcări ce intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, care asigură, în principal, confidenţialitatea identităţii persoanelor care efectuează raportări. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere acestor canale de raportare şi proceduri externe, dacă există, însă ar trebui să asigure că persoanele care raportează informaţii instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii beneficiază de standarde minime comune de protecţie în întreaga Uniune.

(70)Pentru a asigura eficacitatea procedurilor pentru întreprinderea unor acţiuni subsecvente raportărilor şi pentru remedierea încălcărilor normelor în cauză ale Uniunii, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a lua măsuri pentru a atenua sarcinile care revin autorităţilor competente în urma raportărilor privind încălcări minore ale dispoziţiilor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, a raportărilor repetitive sau privind încălcări ale unor dispoziţii auxiliare, de exemplu, dispoziţii privind obligaţiile de documentare sau de notificare. Astfel de măsuri ar putea consta în posibilitatea ca autorităţile competente, după ce au evaluat în mod corespunzător chestiunea, să decidă că o încălcare raportată este în mod clar minoră şi nu necesită acţiuni subsecvente suplimentare în temeiul prezentei directive, alta decât încheierea procedurii. De asemenea, statele membre ar trebui să poată permite autorităţilor competente să încheie procedurile privind raportări repetitive care nu includ nicio informaţie semnificativă nouă în plus faţă de o raportare anterioară cu privire la care procedurile relevante au fost deja încheiate, cu excepţia cazului în care noile circumstanţe de drept sau de fapt justifică acţiuni subsecvente sub o formă diferită. În plus, în cazul unui aflux ridicat de raportări, statele membre ar trebui să poată permite autorităţilor competente să acorde prioritate tratării raportărilor privind încălcări grave sau încălcări ale dispoziţiilor esenţiale care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive.

(72)În multe domenii de politică care intră în domeniul de aplicare material al prezentei directive, există mecanisme de cooperare prin care autorităţile naţionale competente fac schimb de informaţii şi întreprind acţiuni subsecvente cu privire la încălcări ale normelor Uniunii cu o dimensiune transfrontalieră. Exemplele variază de la sistemul de asistenţă şi cooperare administrativă instituit prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2015/1918 a Comisiei (³⁶), în cazurile de încălcare transfrontalieră a dreptului Uniunii privind lanţul agroalimentar, şi Reţeaua privind fraudele alimentare prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁷), Sistemul de alertă rapidă pentru produsele nealimentare periculoase instituit prin Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁸), Reţeaua de cooperare pentru protecţia consumatorului prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁹) şi până la Forumul privind conformarea cu legislaţia de mediu şi guvernanţa de mediu instituit prin Decizia Comisiei din 18 ianuarie 2018 (⁴⁰), Reţeaua europeană în domeniul concurenţei instituită în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 şi cooperarea administrativă în domeniul fiscal în temeiul Directivei 2011/16/UE a Consiliului (⁴¹). Autorităţile competente ale statelor membre ar trebui să utilizeze pe deplin aceste mecanisme de cooperare existente acolo unde este cazul, ca parte a obligaţiei lor de a întreprinde acţiuni subsecvente raportărilor privind încălcările care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive. În plus, autorităţile statelor membre ar putea coopera, de asemenea, în afara mecanismelor de cooperare existente în cazurile încălcărilor cu dimensiune transfrontalieră în domeniile în care nu există astfel de mecanisme de cooperare.

(³⁶)Decizia de punere în aplicare (UE) 2015/1918 a Comisiei din 22 octombrie 2015 de instituire a sistemului de asistenţă şi cooperare administrativă ("sistemul ACA") în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului privind controalele oficiale efectuate pentru a asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi produsele alimentare şi cu normele de sănătate animală şi de bunăstare a animalelor (JO L 280, 24.10.2015, p. 31).

(73)Pentru a permite comunicarea eficace cu membrii personalului care răspund de tratarea rapoartelor, este necesar ca autorităţile competente să dispună de canale uşor de utilizat, sigure, care asigură confidenţialitatea pentru primirea şi tratarea informaţiilor furnizate de persoana care efectuează raportarea privind încălcările şi care permit stocarea durabilă a informaţiilor pentru a permite investigaţii suplimentare. Acest lucru ar putea impune ca astfel de canale să fie separate de canalele generale prin care autorităţile competente comunică cu publicul, cum ar fi sistemele normale de plângeri publice sau canalele prin care autoritatea competentă comunică pe plan intern şi cu părţile terţe în cadrul activităţii sale obişnuite.

(75)Persoanele care intenţionează să raporteze ar trebui să fie în măsură să ia o decizie în cunoştinţă de cauză cu privire la oportunitatea, modalitatea şi momentul raportării. Prin urmare, autorităţile competente ar trebui să transmită informaţii clare şi uşor accesibile cu privire la canalele de raportare disponibile pentru comunicarea cu autorităţile competente, cu privire la procedurile aplicabile şi la membrii personalului din cadrul acestor autorităţi responsabili de tratarea raportărilor. Toate informaţiile privind raportările ar trebui să fie transparente, uşor de înţeles şi fiabile, pentru a promova şi a nu descuraja raportarea.

(76)Statele membre ar trebui să se asigure că autorităţile competente dispun de proceduri adecvate de protecţie pentru prelucrarea raportărilor şi pentru protecţia datelor cu caracter personal ale persoanelor la care se face referire în raportare. Aceste proceduri ar trebui să asigure faptul că identitatea fiecăreia dintre persoanele care efectuează raportarea, a persoanelor vizate şi a persoanelor terţe la care se face referire în raportare, de exemplu, martori sau colegi, este protejată în toate etapele procedurii.

(77)Este necesar ca membrii personalului autorităţii competente care sunt responsabili de tratarea raportărilor şi membrii personalului autorităţii competente care au dreptul de a accesa informaţiile furnizate de persoana care efectuează raportarea să respecte secretul profesional şi confidenţialitatea atunci când transmit datele, atât în interiorul, cât şi în afara autorităţii competente, inclusiv atunci când o autoritate competentă deschide o investigaţie sau o anchetă internă sau desfăşoară activităţi de aplicare a legii în legătură cu raportarea.

(79)Persoanele care fac o divulgare publică ar trebui să beneficieze de protecţie în cazurile în care, în pofida raportării interne şi externe, încălcarea a rămas neabordată, de exemplu în cazurile în care încălcarea nu a fost evaluată sau investigată corespunzător sau nu a fost luată nicio măsură adecvată de remediere. Caracterul adecvat al acţiunilor subsecvente ar trebui să fie evaluat pe baza unor criterii obiective, legate de obligaţia autorităţilor competente de a evalua acurateţea afirmaţiilor şi de a pune capăt oricărei posibile încălcări a dreptului Uniunii. Prin urmare, caracterul adecvat al acţiunilor subsecvente va depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de natura normelor care au fost încălcate. În special, o decizie a autorităţilor conform căreia o încălcare a fost în mod clar minoră şi nu a fost necesară nicio acţiune subsecventă în afara încheierii procedurii ar putea constitui o acţiune subsecventă adecvată în temeiul prezentei directive.

(81)Persoanele care fac divulgări publice în mod direct ar trebui, de asemenea, să beneficieze de protecţie dacă au motive întemeiate să creadă că, în cazul raportării externe, există un risc de represalii sau există o probabilitate redusă ca încălcarea să fie soluţionată în mod eficace, având în vedere circumstanţele specifice ale cazului, cum ar fi cele în care probele să poată fi disimulate ori distruse sau o autoritate ar putea fi în înţelegere cu autorul încălcării sau este implicată în încălcare.

(82)Protejarea confidenţialităţii privind identitatea persoanei care efectuează raportarea în cursul procesului de raportare şi al investigaţiilor declanşate prin raportare este o măsură ex ante esenţială pentru prevenirea represaliilor. Identitatea persoanei care efectuează raportarea ar trebui să poată fi divulgată numai în cazul în care acest lucru este o obligaţie necesară şi proporţională în temeiul dreptului Uniunii sau al celui intern în contextul investigaţiilor desfăşurate de autorităţi sau al procedurilor judiciare, în special în vederea protejării dreptului la apărare al persoanelor vizate. O astfel de obligaţie ar putea decurge, în special, din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴²). Protecţia confidenţialităţii nu ar trebui să se aplice în cazul în care persoana care efectuează raportarea a dezvăluit în mod intenţionat identitatea sa în contextul unei divulgări publice.

(83)Toate operaţiunile de prelucrare de date cu caracter personal efectuate în temeiul prezentei directive, inclusiv schimbul sau transmiterea de date cu caracter personal de către autorităţile competente, ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁴³) şi cu Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European şi al Consiliului (⁴⁴). Toate schimburile sau transmiterile de informaţii efectuate de către instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁴⁵). Ar trebui să se ţină seama în special de principiile referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal prevăzute la articolul 5 din Regulamentul (UE) 2016/679, la articolul 4 din Directiva (UE) 2016/680 şi la articolul 4 din Regulamentul (UE) 2018/1725, precum şi de principiul protecţiei datelor începând cu momentul conceperii şi în mod implicit prevăzut la articolul 25 din Regulamentul (UE) 2016/679, la articolul 20 din Directiva (UE) 2016/680 şi la articolele 27 şi 85 din Regulamentul (UE) 2018/1725.

(84)Procedurile prevăzute în prezenta directivă cu privire la acţiunile subsecvente raportărilor referitoare la încălcări ale dreptului Uniunii în domeniile care intră în domeniul său de aplicare servesc unui obiectiv important de interes public general al Uniunii şi al statelor membre, în înţelesul articolului 23 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (UE) 2016/679, deoarece au ca scop îmbunătăţirea aplicării dreptului şi a politicilor Uniunii în domenii specifice în care încălcările pot cauza prejudicii grave interesului public. Protecţia efectivă a confidenţialităţii privind identitatea persoanelor care efectuează raportarea este necesară pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în special ale persoanelor care efectuează raportarea, prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul (UE) 2016/679. Statele membre ar trebui să asigure eficacitatea prezentei directive, inclusiv, dacă este necesar, prin restricţionarea, prin măsuri legislative, a exercitării anumitor drepturi în materie de protecţie a datelor de către persoanele vizate în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) literele (e) şi (i) şi cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2016/679, în măsura în care şi atât timp cât acest lucru este necesar pentru a preveni şi a aborda încercările de a împiedica raportarea sau de a pune obstacole, a zădărnici sau a încetini acţiunile subsecvente, în special investigaţiile, sau încercările de a afla identitatea persoanelor care efectuează raportări.

(85)Protecţia efectivă a confidenţialităţii privind identitatea persoanelor care efectuează raportări este necesară în egală măsură pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în special ale persoanelor care efectuează raportări, în cazul în care raportările sunt tratate de autorităţile definite la articolul 3 punctul 7 din Directiva (UE) 2016/680. Statele membre ar trebui să asigure eficacitatea prezentei directive, inclusiv, dacă este necesar, prin restricţionarea, prin măsuri legislative, a exercitării anumitor drepturi în materie de protecţie a datelor de către persoanele vizate în conformitate cu articolul 13 alineatul (3) literele (a) şi (e), articolul 15 alineatul (1) literele (a) şi (e), articolul 16 alineatul (4) literele (a) şi (e) şi articolul 31 alineatul (5) din Directiva (UE) 2016/680, în măsura în care şi atât timp cât acest lucru este necesar pentru a preveni şi a aborda încercările de a împiedica raportarea sau de a pune obstacole, a zădărnici sau a încetini acţiunile subsecvente, în special investigaţiile, sau încercările de a afla identitatea persoanelor care efectuează raportări.

(87)Persoanele care efectuează raportări ar trebui să fie protejate împotriva tuturor formelor de represalii, indiferent dacă sunt directe sau indirecte, pe care le-ar putea aplica, încuraja sau tolera angajatorul sau clientul ori destinatarul serviciilor şi persoanele care lucrează pentru acesta din urmă sau acţionează în numele său, inclusiv colegii şi personalul de conducere din aceeaşi organizaţie sau din alte organizaţii cu care persoana care efectuează raportarea este în contact în contextul activităţilor sale profesionale.

(89)Potenţialii avertizori care nu sunt siguri de modalitatea de raportare sau care nu au certitudinea că vor fi protejaţi în cele din urmă pot fi descurajaţi să efectueze raportări. Statele membre ar trebui să se asigure că se acordă informaţii relevante şi exacte în această privinţă, într-un mod care este clar şi uşor de accesat pentru publicul larg. Ar trebui să se ofere consiliere individuală, imparţială şi confidenţială, cu titlu gratuit, de exemplu pentru a determina dacă informaţiile în cauză fac obiectul normelor aplicabile privind protecţia avertizorilor, pentru a institui cel mai potrivit canal de raportare care ar putea fi utilizat şi procedurile alternative care sunt disponibile în cazul în care informaţiile nu fac obiectul normelor aplicabile, aşa-numita "semnalizare". Accesul la o astfel de consiliere poate contribui la asigurarea faptului că raportările sunt transmise prin canalele adecvate, în mod responsabil, şi că încălcările sunt detectate în timp util sau sunt chiar împiedicate. O astfel de consiliere şi astfel de informaţii ar putea fi acordate de un centru de informare sau de o autoritate administrativă unică şi independentă. Statele membre ar putea decide să extindă această consiliere pentru a include consilierea juridică. În cazul în care o astfel de consiliere este acordată persoanelor care raportează de către organizaţii ale societăţii civile care au obligaţia de a păstra natura confidenţială a informaţiilor primite, statele membre ar trebui să se asigure că aceste organizaţii nu suferă represalii, de exemplu sub forma unui prejudiciu economic prin restricţionarea accesului lor la finanţare sau includerea pe o listă neagră care ar putea împiedica buna funcţionare a organizaţiei.

(90)Autorităţile competente ar trebui să furnizeze persoanelor care efectuează raportări sprijinul necesar pentru ca acestea să aibă acces la protecţie în mod eficient. În special, acestea ar trebui să furnizeze dovezi sau alte documente necesare pentru a confirma altor autorităţi sau instanţe, că a avut loc o raportare externă. În anumite cadre naţionale şi în anumite cazuri, persoanele care efectuează raportări pot beneficia de forme de certificare a faptului că îndeplinesc condiţiile aferente normelor aplicabile. În pofida acestor posibilităţi, persoanele respective ar trebui să aibă acces eficient la un control jurisdicţional, prin care le revine instanţelor competenţa să decidă, pe baza tuturor circumstanţelor individuale ale cazului, dacă persoanele respective îndeplinesc condiţiile aferente normelor aplicabile.

(91)Nu ar trebui să se poată invoca obligaţiile legale sau contractuale ale persoanelor fizice, cum ar fi clauzele de loialitate stipulate în contracte sau acordurile de confidenţialitate sau de nedivulgare, drept motiv pentru a împiedica raportarea, pentru a refuza protecţia sau pentru a penaliza persoanele care efectuează raportări pentru că au raportat informaţii referitoare la încălcări sau au făcut divulgări publice, în cazul în care furnizarea informaţiilor care intră în domeniul de aplicare al unor astfel de clauze şi acorduri este necesară pentru a dezvălui încălcarea. În cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, persoanele care efectuează raportări nu ar trebui să suporte niciun fel de răspundere civilă, penală, administrativă sau legată de locul de muncă. Este adecvat să se acorde protecţie împotriva răspunderii în ceea ce priveşte raportarea sau divulgarea publică în temeiul prezentei directive a informaţiilor în legătură cu care persoana care efectuează raportarea a avut motive întemeiate să considere că raportarea sau divulgarea publică era necesară pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive. O astfel de protecţie nu ar trebui să se extindă la informaţiile inutile pe care persoana le-a dezvăluit fără a avea astfel de motive întemeiate.

(92)În cazul în care persoanele care efectuează raportări dobândesc sau obţin accesul în mod legal la informaţiile referitoare la încălcările raportate sau la documentele care conţin informaţiile respective, persoanele respective ar trebui să beneficieze de imunitate împotriva răspunderii. Acest lucru ar trebui să fie valabil atât în cazurile în care persoanele care efectuează raportări dezvăluie conţinutul documentelor la care au acces legal, cât şi în cazurile în care acestea fac copii ale unor astfel de documente sau le scot din sediul organizaţiei în care sunt angajate, cu încălcarea clauzelor contractuale sau a altor clauze care prevăd că documentele relevante sunt proprietatea organizaţiei. Persoanele care efectuează raportări ar trebui, de asemenea, să beneficieze de imunitate împotriva răspunderii în cazurile în care dobândirea informaţiilor sau documentelor relevante ori accesul la acestea ridică o problemă de răspundere civilă, administrativă sau legată de activitatea profesională. Exemple ar fi cazurile în care persoanele care efectuează raportări au dobândit informaţiile prin accesarea e-mailurilor unui coleg sau a unor fişiere pe care, în mod normal, nu le utilizează în cadrul activităţii lor, prin realizarea de fotografii în incinta organizaţiei sau prin accesarea unor locuri unde acestea nu au acces în mod obişnuit. În cazul în care persoanele care efectuează raportări au dobândit sau au obţinut accesul la informaţiile sau documentele relevante prin comiterea unei infracţiuni, cum ar fi pătrunderea ilegală într-un spaţiu sau pirateria informatică, răspunderea penală a acestora ar trebui să rămână reglementată de dreptul intern aplicabil, fără a aduce atingere protecţiei acordate în temeiul articolului 21 alineatul (7) din prezenta directivă. În mod similar, orice altă eventuală răspundere a persoanelor care efectuează raportări, care decurge din acte sau omisiuni care nu au legătură cu raportarea sau care nu sunt necesare pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive, ar trebui să rămână în continuare reglementată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern aplicabil. În cazurile respective, ar trebui ca instanţele naţionale să evalueze răspunderea persoanelor care efectuează raportări în lumina tuturor informaţiilor faptice relevante şi luând în considerare circumstanţele individuale ale cazului, inclusiv necesitatea şi proporţionalitatea actului sau omisiunii în legătură cu raportarea sau cu divulgarea publică.

(93)Este probabil ca represaliile să fie prezentate ca fiind justificate de alte motive decât cele legate de raportare şi poate fi foarte dificil pentru persoanele care efectuează raportări să dovedească legătura dintre raportare şi represalii, în timp ce autorii represaliilor pot avea mai multă putere şi mai multe resurse pentru a documenta acţiunile întreprinse şi motivaţia. Prin urmare, în momentul în care persoana care efectuează raportarea demonstrează, la prima vedere, că a raportat încălcări sau că a făcut o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă şi că a suferit un prejudiciu, sarcina probei ar trebui să îi revină persoanei care a întreprins măsurile prejudiciabile, care ar trebui să aibă în acest caz obligaţia de a demonstra că măsurile luate nu au fost legate în niciun fel de raportare sau de divulgarea publică.

(94)Dincolo de interdicţia explicită a represaliilor prevăzută de lege, este esenţial ca persoanele care efectuează raportări şi care suferă represalii să aibă acces la căi de atac şi la despăgubiri. Măsura reparatorie potrivită în fiecare caz ar trebui să fie determinată de tipul de represalii suferite, iar prejudiciul cauzat în astfel de cazuri ar trebui să fie reparat integral, în conformitate cu dreptul intern. Măsura reparatorie potrivită ar putea lua forma unor acţiuni de reintegrare cu drepturi depline, de exemplu, în cazul concedierii, al transferului sau al retrogradării ori în cazul blocării formării sau a promovării, sau a unor acţiuni de restabilire a unui permis, a unei licenţe sau a unui contract anulat; a unor compensaţii pentru pierderile financiare actuale şi viitoare, de exemplu, pentru pierderea salariului din trecut, dar şi pentru pierderea viitoare de venit şi pentru costurile legate de schimbarea profesiei; şi a unor compensaţii pentru alte prejudicii economice suferite, cum ar fi cheltuielile judiciare şi costurile aferente tratamentului medical, precum şi pentru daune imateriale, cum ar fi durerea şi suferinţa.

(95)Deşi tipurile de acţiuni în justiţie pot varia în funcţie de sistemele juridice, acestea ar trebui să asigure caracterul real şi efectiv al compensaţiei sau al reparaţiei, într-un mod care să fie proporţional cu prejudiciul suferit şi care să aibă efect de descurajare. Relevante în acest context sunt principiile Pilonului european al drepturilor sociale, în special principiul 7, în conformitate cu care "Înainte de concediere, lucrătorii au dreptul de a fi informaţi în legătură cu motivele acesteia şi de a beneficia de o perioadă de preaviz rezonabilă. Lucrătorii au dreptul de acces la mecanisme imparţiale de soluţionare a litigiilor şi, în caz de concediere nejustificată, au dreptul la o cale de atac, inclusiv la o compensaţie adecvată". Măsurile reparatorii instituite la nivel naţional nu ar trebui să descurajeze potenţialii avertizori viitori. De exemplu, prevederea unor compensaţii ca alternativă la reintegrarea cu drepturi depline în cazul concedierii ar putea duce la o practică sistematică, în special în cazul organizaţiilor mai mari, ceea ce ar avea un efect disuasiv asupra avertizorilor viitori.

(96)În aşteptarea soluţionării procedurilor judiciare care pot fi prelungite, măsurile reparatorii provizorii sunt de o importanţă deosebită pentru persoanele care efectuează raportări. În special, luarea unor măsuri provizorii, astfel cum sunt prevăzute în dreptul intern, ar putea fi disponibilă şi în cazul persoanelor care efectuează raportări, pentru a pune capăt ameninţărilor, tentativelor de represalii sau represaliilor continue, cum ar fi hărţuirea, sau pentru a preveni anumite forme de represalii, cum ar fi concedierea, acţiuni care s-ar putea dovedi dificil de inversat după trecerea unor perioade îndelungate şi care pot distruge o persoană din punct de vedere financiar, o perspectivă ce poate să descurajeze în mod serios potenţialii avertizori.

(97)Măsurile luate împotriva persoanelor care efectuează raportări în afara contextului profesional, de exemplu, prin intermediul unor proceduri referitoare la defăimare, încălcarea drepturilor de autor, secretele comerciale, confidenţialitatea şi protecţia datelor cu caracter personal, pot, de asemenea, să reprezinte un factor disuasiv serios pentru avertizarea în interes public. În cadrul unor astfel de proceduri, persoanele care efectuează raportări ar trebui să poată invoca, drept mijloc de apărare, faptul că au raportat încălcări sau că au făcut o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă, cu condiţia ca informaţiile raportate sau divulgate public să fi fost necesare pentru dezvăluirea încălcării. În astfel de cazuri, persoanei care iniţiază procedura ar trebui să îi revină sarcina de a dovedi că persoana care efectuează raportarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de prezenta directivă.

(98)Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴⁶) stabileşte norme pentru a asigura un nivel suficient şi consecvent al măsurilor reparatorii de drept civil în cazul dobândirii, utilizării sau divulgării ilegale a unui secret comercial. Cu toate acestea, directiva prevede, de asemenea, că dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial se consideră legală în măsura în care acest lucru este permis de dreptul Uniunii. Persoanele care divulgă secrete comerciale dobândite într-un context profesional ar trebui să beneficieze numai de protecţia acordată de prezenta directivă, inclusiv în ceea ce priveşte neangajarea răspunderii civile, cu condiţia ca acestea să îndeplinească condiţiile prevăzute în prezenta directivă, inclusiv aceea ca divulgarea să fie necesară pentru a dezvălui o încălcare care intră în domeniul de aplicare material al prezentei directive. În cazul în care condiţiile respective sunt îndeplinite, divulgarea de secrete comerciale este considerată permisă în temeiul dreptului Uniunii în înţelesul articolului 3 alineatul (2) din Directiva (UE) 2016/943. În plus, ambele directive ar trebui considerate ca fiind complementare, iar măsurile reparatorii de drept civil, procedurile şi căile de atac, precum şi scutirile prevăzute în Directiva (UE) 2016/943 ar trebui să rămână aplicabile tuturor divulgărilor de secrete comerciale care nu se încadrează în domeniul de aplicare al prezentei directive. Autorităţile competente care primesc informaţii referitoare la încălcări ce conţin secrete comerciale ar trebui să se asigure că acestea nu sunt utilizate sau divulgate în scopuri care depăşesc ceea ce este necesar în vederea unor acţiuni subsecvente adecvate raportărilor.

(99)Cheltuielile juridice relevante pot reprezenta un cost semnificativ pentru persoanele care efectuează raportări şi care contestă în justiţie măsurile de represalii luate împotriva lor. Chiar dacă, la încheierea procedurilor, persoanele în cauză ar putea recupera astfel de cheltuieli, s-ar putea să nu fie în măsură să avanseze taxele respective la începutul procedurilor, în special dacă sunt în şomaj şi sunt incluse pe o listă neagră. Asistenţa pentru procedurile judiciare penale, în special în cazurile în care persoanele care efectuează raportări îndeplinesc condiţiile din Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴⁷), şi, în sens mai larg, sprijinul acordat celor care se confruntă cu nevoi financiare grave ar putea fi esenţiale, în anumite cazuri, pentru aplicarea eficace a drepturilor lor la protecţie.

(100)Drepturile persoanei vizate ar trebui să fie protejate pentru a se evita prejudicierea reputaţiei sau alte consecinţe negative. În plus, drepturile persoanei vizate la apărare şi la accesul la măsuri reparatorii ar trebui să fie respectate pe deplin, în fiecare etapă a procedurii iniţiate în urma raportării, în conformitate cu articolele 47 şi 48 din Cartă. Statele membre ar trebui să asigure protejarea confidenţialităţii cu privire la identitatea persoanei vizate şi să îi garanteze dreptul la apărare, inclusiv dreptul de acces la dosar, dreptul de a fi audiată şi dreptul la o cale de atac eficace împotriva unei decizii privind persoana vizată în conformitate cu procedurile aplicabile prevăzute de dreptul intern în contextul investigaţiilor sau al procedurilor judiciare ulterioare.

(101)Orice persoană care suferă prejudicii, fie direct, fie indirect, ca o consecinţă a raportării sau a divulgării publice de informaţii inexacte sau înşelătoare ar trebui să menţină protecţia şi măsurile reparatorii de care dispune în temeiul normelor de drept intern comun. În cazul în care astfel de informaţii inexacte sau înşelătoare au fost raportate sau divulgate public în mod intenţionat şi cu bună ştiinţă, persoanele vizate ar trebui să aibă dreptul la compensaţii în conformitate cu dreptul intern.

(102)Sunt necesare sancţiuni penale, civile sau administrative pentru a asigura eficacitatea normelor privind protecţia avertizorilor. Sancţiunile aplicate persoanelor care iau măsuri de represalii sau alte măsuri împotriva persoanelor care efectuează raportări pot descuraja astfel de acţiuni ulterioare. De asemenea, sunt necesare sancţiuni împotriva persoanelor care raportează sau divulgă public informaţii referitoare la încălcări care se dovedesc a fi în mod deliberat false, pentru a descuraja alte raportări răuvoitoare şi pentru a menţine credibilitatea sistemului. Proporţionalitatea unor astfel de sancţiuni ar trebui să asigure faptul că acestea nu au un efect disuasiv asupra potenţialilor avertizori.

(103)Orice decizie adoptată de autorităţi care afectează în mod negativ drepturile acordate prin prezenta directivă, în special cele prin care autorităţile competente decid să încheie o procedură referitoare la o încălcare raportată considerându-se că aceasta este în mod clar minoră ori că este repetitivă, sau prin care acestea decid că o anumită raportare nu justifică tratarea cu prioritate, face obiectul unui control jurisdicţional în conformitate cu articolul 47 din Cartă.

(104)Prezenta directivă instituie standarde minime, iar statele membre ar trebui să poată introduce sau să poată menţină dispoziţii care sunt mai favorabile pentru persoana care efectuează raportarea, cu condiţia ca aceste dispoziţii să nu interfereze cu măsurile de protecţie a persoanelor vizate. Transpunerea prezentei directive nu ar trebui, în niciun caz, să constituie un motiv pentru reducerea nivelului de protecţie deja acordat persoanelor care efectuează raportări în temeiul dreptului intern, în domeniile în care se aplică prezenta directivă.

(105)În conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din TFUE, piaţa internă trebuie să cuprindă un spaţiu fără frontiere interne, în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor. Piaţa internă ar trebui să le ofere cetăţenilor Uniunii o valoare adăugată, asigurând o mai bună calitate şi siguranţă a bunurilor şi a serviciilor, standarde înalte de sănătate publică şi protecţie a mediului, precum şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal. Prin urmare, articolul 114 din TFUE este temeiul juridic adecvat pentru adoptarea măsurilor necesare pentru instituirea şi funcţionarea pieţei interne. Pe lângă articolul 114 din TFUE, prezenta directivă ar trebui să aibă temeiuri juridice specifice suplimentare pentru a acoperi domeniile care se întemeiază pe articolul 16, articolul 43 alineatul (2), articolul 50, articolul 53 alineatul (1), articolele 91 şi 100, articolul 168 alineatul (4), articolul 169, articolul 192 alineatul (1) şi articolul 325 alineatul (4) din TFUE şi pe articolul 31 din Tratatul Euratom pentru adoptarea de măsuri la nivelul Uniunii.

(106)Domeniul de aplicare material al prezentei directive se bazează pe identificarea domeniilor în care introducerea protecţiei avertizorilor este considerată justificată şi necesară în temeiul elementelor de probă disponibile în prezent. Un astfel de domeniu material ar putea fi extins la alte domenii sau acte ale Uniunii, în cazul în care acest demers se dovedeşte necesar ca mijloc de consolidare a aplicării actelor respective prin prisma elementelor de probă care ar putea apărea în viitor sau pe baza evaluării modului de funcţionare a prezentei directive.

(108)Întrucât obiectivul prezentei directive, şi anume acela de a consolida aplicarea legii în anumite domenii de politică şi în privinţa actelor în care încălcarea dreptului Uniunii poate aduce prejudicii grave interesului public, prin protejarea eficace a avertizorilor, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre acţionând singure sau într-un mod necoordonat, ci poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, prin stabilirea de standarde comune minime privind protecţia avertizorilor, şi având în vedere că numai o acţiune la nivelul Uniunii poate oferi coerenţă şi poate asigura alinierea normelor existente ale Uniunii privind protecţia avertizorilor, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.

(109)Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute, în special, de Cartă, cu precădere de articolul 11 al acesteia. În consecinţă, este esenţial ca prezenta directivă să fie pusă în aplicare în conformitate cu aceste drepturi şi principii, prin asigurarea respectării depline, printre altele, a libertăţii de exprimare şi de informare, a dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, a libertăţii de a desfăşura o activitate comercială, a dreptului la un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor, a dreptului la un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane, a dreptului la un nivel ridicat de protecţie a mediului, a dreptului la o bună administrare, a dreptului la o cale de atac eficientă şi a dreptului la apărare.

CAPITOLUL I:DOMENIU DE APLICARE, DEFINIŢII ŞI CONDIŢII PENTRU PROTECŢIE

Art. 2: Domeniul de aplicare material

(1)Prezenta directivă stabileşte standarde minime comune pentru protecţia persoanelor care raportează următoarele încălcări ale dreptului Uniunii:

a)încălcări care intră în sfera de aplicare a actelor Uniunii prevăzute în anexă şi care privesc următoarele domenii:

c)încălcări referitoare la piaţa internă, astfel cum sunt menţionate la articolul 26 alineatul (2) din TFUE, inclusiv încălcări ale normelor Uniunii în materie de concurenţă şi de ajutoare de stat, precum şi încălcări referitoare la piaţa internă în ceea ce priveşte actele care încalcă normele privind impozitarea societăţilor sau mecanismele al căror scop este obţinerea unui avantaj fiscal ce contravine obiectului sau scopului dreptului aplicabil în materie de impozitare a societăţilor.

Art. 3: Relaţia cu alte acte ale Uniunii şi cu dispoziţiile naţionale

Art. 4: Domeniul de aplicare personal

(1)Prezenta directivă se aplică persoanelor care efectuează raportări care lucrează în sectorul privat sau în sectorul public şi care au obţinut informaţii referitoare la încălcări într-un context profesional, inclusiv, cel puţin, următoarelor tipuri de persoane:

(4)Măsurile de protecţie a persoanelor care efectuează raportări prevăzute în capitolul VI se aplică, în cazul în care este relevant, şi:

Art. 5: Definiţii

2."informaţii referitoare la încălcări" înseamnă informaţii, inclusiv suspiciuni rezonabile, cu privire la încălcări potenţiale sau reale care s-au produs sau care sunt foarte susceptibile să se producă în organizaţia în care lucrează sau a lucrat persoana care efectuează raportarea sau în altă organizaţie cu care persoana care efectuează raportarea este sau a fost în contact prin intermediul activităţii sale, şi cu privire la încercări de a disimula astfel de încălcări;

Art. 6: Condiţii pentru protecţia persoanelor care efectuează raportări

(1)Persoanele care efectuează raportări beneficiază de protecţie în temeiul prezentei directive cu condiţia ca:

CAPITOLUL II:RAPORTAREA INTERNĂ ŞI ÎNTREPRINDEREA DE ACŢIUNI SUBSECVENTE

Art. 7: Raportarea prin canale interne de raportare

Art. 8: Obligaţia de a institui canale interne de raportare

(2)Canalele şi procedurile menţionate la alineatul (1) trebuie să permită lucrătorilor entităţii respective să efectueze raportări privind informaţii referitoare la încălcări. Acestea pot permite altor persoane, menţionate la articolul 4 alineatul (1) literele (b), (c) şi (d) şi la articolul 4 alineatul (2), care sunt în contact cu entitatea respectivă în contextul activităţilor lor profesionale, să efectueze, de asemenea, raportări privind informaţii referitoare la încălcări.

(9)Alineatul (1) se aplică tuturor entităţilor juridice din sectorul public, inclusiv entităţilor deţinute sau controlate de astfel de entităţi.

Art. 9: Proceduri de raportare internă şi de întreprindere a unor acţiuni subsecvente

(1)Procedurile de raportare internă şi de întreprindere a unor acţiuni subsecvente astfel cum se menţionează la articolul 8 includ următoarele:

CAPITOLUL III:RAPORTAREA EXTERNĂ ŞI ÎNTREPRINDEREA DE ACŢIUNI SUBSECVENTE

Art. 11: Obligaţia de a institui canale externe de raportare şi de a întreprinde acţiuni subsecvente raportărilor

(2)Statele membre se asigură că autorităţile competente:

(3)Statele membre pot dispune ca autorităţile competente, după ce au examinat în mod corespunzător chestiunea, să poată decide că o încălcare raportată este în mod clar minoră şi nu necesită acţiuni subsecvente suplimentare în temeiul prezentei directive, alta decât închiderea procedurii. Acest lucru nu aduce atingere altor obligaţii sau altor proceduri aplicabile de remediere a încălcării raportate, nici protecţiei acordate de prezenta directivă în ceea ce priveşte raportarea internă sau externă. Într-un astfel de caz, autorităţile competente notifică persoanei care efectuează raportarea decizia lor şi motivele acesteia.

(4)Statele membre pot dispune ca autorităţile competente să poată decide să închidă procedurile în legătură cu raportările repetitive care nu conţin nicio informaţie semnificativă nouă referitoare la încălcări în comparaţie cu o raportare anterioară cu privire la care procedurile relevante au fost încheiate, cu excepţia cazului în care noi circumstanţe de drept sau de fapt justifică o acţiune subsecventă diferită. În acest caz, autorităţile competente notifică persoanei care efectuează raportarea decizia lor şi motivele acesteia.

Art. 12: Proiectarea canalelor externe de raportare

(1)Canalele externe de raportare sunt considerate independente şi autonome dacă îndeplinesc toate criteriile următoare:

(3)Autorităţile competente se asigură că, în cazul în care se primeşte o raportare prin intermediul altor canale decât canalele de raportare menţionate la alineatele (1) şi (2) sau de către alţi membri ai personalului decât cei responsabili de tratarea raportărilor, membrilor personalului care o primesc li se interzice divulgarea oricărei informaţii care ar putea să identifice persoana ce efectuează raportarea sau persoana vizată, iar aceştia transmit fără întârziere raportarea fără nicio modificare membrilor personalului responsabili cu tratarea raportărilor.

(4)Statele membre se asigură că autorităţile competente desemnează de membri ai personalului responsabili cu tratarea raportărilor şi, în special, cu următoarele activităţi:

Art. 13: Informaţii referitoare la primirea raportărilor şi la acţiunile subsecvente acestora

CAPITOLUL IV:DIVULGĂRI PUBLICE

Art. 15: Divulgări publice

(1)O persoană care efectuează o divulgare publică beneficiază de protecţie în temeiul prezentei directive în cazul în care este îndeplinită oricare dintre condiţiile următoare:

b)persoana are motive întemeiate să considere că:

CAPITOLUL V:DISPOZIŢII APLICABILE RAPORTĂRII INTERNE ŞI EXTERNE

Art. 16: Obligaţia de a păstra confidenţialitatea

(3)Divulgările efectuate în temeiul derogării prevăzute la alineatul (2) fac obiectul unor garanţii adecvate în temeiul normelor Uniunii şi naţionale aplicabile. În special, persoanele care efectuează raportarea sunt informate înainte ca identitatea lor să fie divulgată, cu excepţia cazului în care o astfel de informare ar periclita investigaţiile sau procedurile judiciare conexe. Atunci când informează persoanele care efectuează raportări, autoritatea competentă le trimite o explicaţie scrisă privind motivele divulgării datelor confidenţiale în cauză.

Art. 17: Prelucrarea datelor cu caracter personal

Art. 18: Evidenţa raportărilor

(2)În cazul în care pentru raportare se utilizează o linie telefonică sau un alt sistem de mesagerie vocală în care conversaţiile sunt înregistrate, entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public şi autorităţile competente au dreptul, sub rezerva consimţământului persoanei care efectuează raportarea, de a documenta raportarea orală în unul dintre următoarele moduri:

(3)În cazul în care pentru raportare se utilizează o linie telefonică sau un alt sistem de mesagerie vocală în care conversaţiile nu sunt înregistrate, entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public şi autorităţile competente au dreptul de a documenta raportarea orală sub forma unui proces-verbal exact al convorbirii, scris de membri ai personalului care sunt responsabili cu tratarea raportărilor. Entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public şi autorităţile competente oferă persoanei care efectuează raportarea posibilitatea de a verifica, de a rectifica şi de a-şi exprima acordul cu privire la procesul-verbal al conversaţiei, prin semnarea acestuia.

(4)În cazul în care o persoană solicită o întâlnire cu membri ai personalului entităţilor juridice din sectorul privat şi din sectorul public sau al autorităţilor competente în scopul raportării în temeiul articolului 9 alineatul (2) şi articolului 12 alineatul (2), entităţile juridice din sectorul privat şi din sectorul public şi autorităţile competente se asigură, sub rezerva consimţământului persoanei care efectuează raportarea, că se păstrează o evidenţă completă şi exactă a întâlnirii într-o formă durabilă şi accesibilă.

CAPITOLUL VI:MĂSURI DE PROTECŢIE

Art. 19: Interdicţia represaliilor

Art. 20: Măsuri de sprijin

(1)Statele membre se asigură că persoanele menţionate la articolul 4 au acces, după caz, la măsuri de sprijin, în special la următoarele:

c)asistenţă juridică în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor civile transfrontaliere în conformitate cu Directiva (UE) 2016/1919 şi cu Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴⁸), precum şi, în conformitate cu dreptul intern, asistenţă juridică în cadrul altor proceduri şi consultanţă juridică sau alt tip de asistenţă juridică.

Art. 21: Măsuri pentru protecţia împotriva represaliilor

(2)Fără a aduce atingere articolului 3 alineatele (2) şi (3), atunci când persoanele raportează informaţii referitoare la încălcări sau fac o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă, acestea nu au încălcat nicio restricţie privind divulgarea de informaţii şi că nu se poate angaja răspunderea acestora cu privire la o astfel de raportare sau divulgare publică, cu condiţia să fi avut motive întemeiate să creadă că raportarea sau divulgarea publică unor astfel de informaţii a fost necesară pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive.

(5)În cadrul unei proceduri în faţa unei instanţe sau a unei alte autorităţi referitoare la un prejudiciu suferit de persoana care efectuează raportarea şi sub rezerva stabilirii de către persoana respectivă a faptului că a efectuat o raportare sau a făcut o dezvăluire publică şi că a suferit un prejudiciu, se presupune că prejudiciul a fost adus ca represalii pentru raportare sau pentru divulgarea publică. În astfel de cazuri, persoana care a luat măsura prejudiciabilă trebuie să dovedească faptul că respectiva măsură s-a bazat pe motive justificate în mod corespunzător.

(7)În cadrul procedurilor judiciare, inclusiv în ceea ce priveşte defăimarea, încălcarea drepturilor de autor, încălcarea secretului profesional, încălcarea normelor de protecţie a datelor, divulgarea secretelor comerciale sau cererile de compensare în temeiul dreptului privat sau public ori dreptului colectiv al muncii, nu se poate angaja răspunderea persoanelor menţionate la articolul 4 ca urmare a raportărilor sau a divulgărilor publice în conformitate cu prezenta directivă. Persoanele respective au dreptul să se bazeze pe respectiva raportare sau divulgare publică pentru a urmări închiderea cauzei, cu condiţia să fi avut motive întemeiate să considere că raportarea sau divulgarea publică a fost necesară pentru dezvăluirea unei încălcări, în temeiul prezentei directive.

Art. 22: Măsuri pentru protecţia persoanelor vizate

Art. 23: Sancţiuni

CAPITOLUL VII:DISPOZIŢII FINALE

Art. 25: Un tratament mai favorabil şi clauza de menţinere a nivelului de protecţie

Art. 26: Transpunere şi perioadă de tranziţie

Art. 27: Raportare, evaluare şi revizuire

(2)Fără a aduce atingere obligaţiilor de raportare prevăzute de alte acte juridice ale Uniunii, statele membre transmit anual Comisiei următoarele statistici cu privire la raportările menţionate în capitolul III, preferabil sub formă agregată, în cazul în care acestea sunt disponibile la nivel central în statul membru în cauză:

(3)Ţinând seama de raportul pe care l-a transmis în temeiul alineatului (1) şi de statisticile statelor membre prezentate în temeiul alineatului (2), Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului, până la 17 decembrie 2025, un raport de evaluare a impactului dreptului intern care transpune prezenta directivă. Raportul evaluează funcţionarea prezentei directive şi are în vedere necesitatea unor măsuri suplimentare, inclusiv, după caz, a unor modificări în vederea extinderii domeniului de aplicare al prezentei directive la alte acte ale Uniunii sau la alte domenii, în special la îmbunătăţirea mediului de lucru pentru a proteja sănătatea şi siguranţa lucrătorilor, precum şi condiţiile de muncă.

ANEXĂ:

Partea I:

A.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) – achiziţii publice:

Norme de procedură pentru achiziţiile publice şi pentru atribuirea de concesiuni, pentru atribuirea de contracte în domeniul apărării şi securităţii, pentru atribuirea de contracte de către entităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectorul apei, al energiei, al transporturilor şi al serviciilor poştale, precum şi pentru atribuirea oricărui alt contract, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune (JO L 94, 28.3.2014, p. 1);

(ii) Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO L 94, 28.3.2014, p. 65);

(iii) Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile efectuate de entităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi serviciilor poştale şi de abrogare a Directivei 2004/17/CE (JO L 94, 28.3.2014, p. 243);

(iv) Directiva 2009/81/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri şi de prestare de servicii de către autorităţile sau entităţile contractante în domeniile apărării şi securităţii şi de modificare a Directivelor 2004/17/CE şi 2004/18/CE (JO L 216, 20.8.2009, p. 76).

Proceduri de revizuire, astfel cum sunt reglementate de:

(i) Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziţii publice ale entităţilor care desfăşoară activităţi în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor (JO L 76, 23.3.1992, p. 14);

(ii) Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi a contractelor publice de lucrări (JO L 395, 30.12.1989, p. 33).

B.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) – servicii, produse şi pieţe financiare, precum şi prevenirea spălării banilor şi a finanţării terorismului:

Norme care stabilesc un cadru de reglementare şi de supraveghere, precum şi protecţia consumatorilor şi a investitorilor pe pieţele serviciilor financiare şi de capital din Uniune, în sectorul bancar şi în cel al creditelor, în investiţii, în asigurări şi reasigurări, în produse de pensii ocupaţionale sau personale, în valori mobiliare, în fonduri de investiţii, în servicii de plată şi în activităţile enumerate în anexa I la Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE (JO L 176, 27.6.2013, p. 338), astfel cum sunt enunţate în:

(xvi)Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (JO L 173, 12.6.2014, p. 190);

(xvii)Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare şi a întreprinderilor de investiţii care aparţin unui conglomerat financiar şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE, 93/6/CEE şi 93/22/CEE ale Consiliului şi a Directivelor 98/78/CE şi 2000/12/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului (JO L 35, 11.2.2003, p. 1);

C.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (iii) – siguranţa şi conformitatea produselor:

Cerinţele privind siguranţa şi conformitatea produselor introduse pe piaţa Uniunii, astfel cum sunt definite şi reglementate de:

(i) Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranţa generală a produselor (JO L 11, 15.1.2002, p. 4);

(ii) Legislaţia de armonizare a Uniunii privind produsele fabricate, inclusiv cerinţele de etichetare, altele decât produsele alimentare, hrana pentru animale, produsele medicamentoase de uz uman şi veterinar, plantele şi animalele vii, produsele de origine umană şi produsele de origine vegetală şi animală care sunt direct legate de reproducerea lor viitoare, astfel cum sunt enumerate în anexele I şi II la Regulamentul (UE) 2019/1020 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2019 privind supravegherea pieţei şi conformitatea produselor şi de modificare a Directivei 2004/42/CE şi a Regulamentelor (CE) nr. 765/2008 şi (UE) nr. 305/2011 (JO L 169, 25.6.2019, p. 1);

(iii) Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor şi remorcilor acestora, precum şi a sistemelor, componentelor şi unităţilor tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, 9.10.2007, p. 1).

Norme privind comercializarea şi utilizarea produselor sensibile şi periculoase, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 2009/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 mai 2009 de simplificare a clauzelor şi condiţiilor de transfer al produselor din domeniul apărării în interiorul Comunităţii (JO L 146, 10.6.2009, p. 1);

(ii) Directiva 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme (JO L 256, 13.9.1991, p. 51);

(iii) Regulamentul (UE) nr. 98/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 ianuarie 2013 privind comercializarea şi utilizarea precursorilor de explozivi (JO L 39, 9.2.2013, p. 1).

D.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (iv) – siguranţa transporturilor:

Cerinţe de siguranţă în sectorul rutier, astfel cum sunt reglementate de:

(i) Directiva 2008/96/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind gestionarea siguranţei infrastructurii rutiere (JO L 319, 29.11.2008, p. 59);

(ii) Directiva 2004/54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind cerinţele minime de siguranţă pentru tunelurile din Reţeaua rutieră transeuropeană (JO L 167, 30.4.2004, p. 39);

(iii) Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier şi de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului (JO L 300, 14.11.2009, p. 51).

Cerinţe de siguranţă în sectorul maritim, astfel cum sunt reglementate de:

(i) Regulamentul (CE) nr. 391/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2009 privind normele şi standardele comune pentru organizaţiile cu rol de inspecţie şi control al navelor (JO L 131, 28.5.2009, p. 11);

(ii) Regulamentul (CE) nr. 392/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2009 privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare (JO L 131, 28.5.2009, p. 24);

(iii) Directiva 2014/90/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 iulie 2014 privind echipamentele maritime şi de abrogare a Directivei 96/98/CE a Consiliului (JO L 257, 28.8.2014, p. 146);

(iv) Directiva 2009/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 de instituire a principiilor fundamentale care reglementează investigarea accidentelor din sectorul de transport maritim şi de modificare a Directivei 1999/35/CE a Consiliului şi a Directivei 2002/59/CE (JO L 131, 28.5.2009, p. 114);

(v) Directiva 2008/106/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind nivelul minim de formare a navigatorilor (JO L 323, 3.12.2008, p. 33);

(vi) Directiva 98/41/CE a Consiliului din 18 iunie 1998 privind înregistrarea persoanelor care călătoresc la bordul navelor de pasageri care operează în porturile de destinaţie sau de plecare din statele membre ale Comunităţii (JO L 188, 2.7.1998, p. 35);

(vii) Directiva 2001/96/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2001 de stabilire a cerinţelor şi procedurilor armonizate pentru încărcarea şi descărcarea în siguranţă a vrachierelor (JO L 13, 16.1.2002, p. 9).

E.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (v) – protecţia mediului:

Norme privind mediul şi clima, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO L 275, 25.10.2003, p. 32);

(ii) Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare şi ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE şi 2003/30/CE (JO L 140, 5.6.2009, p. 16);

(iii) Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficienţa energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE şi 2010/30/UE şi de abrogare a Directivelor 2004/8/CE şi 2006/32/CE (JO L 315, 14.11.2012, p. 1);

(iv) Regulamentul (UE) nr. 525/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013 privind un mecanism de monitorizare şi de raportare a emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi de raportare, la nivel naţional şi al Uniunii, a altor informaţii relevante pentru schimbările climatice şi de abrogare a Deciziei nr. 280/2004/CE (JO L 165, 18.6.2013, p. 13);

(v) Directiva (UE) 2018/2001 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile (JO L 328, 21.12.2018, p. 82).

Norme privind dezvoltarea durabilă şi gestionarea deşeurilor, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deşeurile şi de abrogare a anumitor directive (JO L 312, 22.11.2008, p. 3);

(ii) Regulamentul (UE) nr. 1257/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind reciclarea navelor şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 şi a Directivei 2009/16/CE (JO L 330, 10.12.2013, p. 1);

(iii) Regulamentul (UE) nr. 649/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind exportul şi importul de produse chimice care prezintă risc (JO L 201, 27.7.2012, p. 60).

Norme privind poluarea marină, atmosferică şi fonică, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 1999/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind disponibilitatea informaţiilor cu privire la consumul de carburant şi emisiile de CO₂ destinate consumatorilor la comercializarea autoturismelor noi (JO L 12, 18.1.2000, p. 16);

(ii) Directiva 2001/81/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2001 privind plafoanele naţionale de emisie pentru anumiţi poluanţi atmosferici (JO L 309, 27.11.2001, p. 22);

(iii) Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 iunie 2002 privind evaluarea şi gestiunea zgomotului ambiental (JO L 189, 18.7.2002, p. 12);

(iv) Regulamentul (CE) nr. 782/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 aprilie 2003 privind interzicerea compuşilor organostanici pe nave (JO L 115, 9.5.2003, p. 1);

(v) Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului (JO L 143, 30.4.2004, p. 56);

(vi) Directiva 2005/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind poluarea cauzată de nave şi introducerea unor sancţiuni în caz de încălcare (JO L 255, 30.9.2005, p. 11);

(vii) Regulamentul (CE) nr. 166/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 ianuarie 2006 de instituire a unui registru european al emisiilor şi transferului de poluanţi şi de modificare a Directivelor 91/689/CEE şi 96/61/CE ale Consiliului (JO L 33, 4.2.2006, p. 1);

(viii) Directiva 2009/33/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea vehiculelor de transport rutier nepoluante şi eficiente din punct de vedere energetic (JO L 120, 15.5.2009, p. 5);

(ix) Regulamentul (CE) nr. 443/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2009 de stabilire a standardelor de performanţă privind emisiile pentru autoturismele noi, ca parte a abordării integrate a Comunităţii de a reduce emisiile de CO₂ generate de vehiculele uşoare (JO L 140, 5.6.2009, p. 1);

(x) Regulamentul (CE) nr. 1005/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind substanţele care diminuează stratul de ozon (JO L 286, 31.10.2009, p. 1);

(xi) Directiva 2009/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 octombrie 2009 privind etapa a II-a de recuperare a vaporilor de benzină în timpul alimentării autovehiculelor la staţiile de benzină (JO L 285, 31.10.2009, p. 36);

(xii) Regulamentul (UE) nr. 510/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 mai 2011 de stabilire a unor standarde de performanţă pentru vehiculele utilitare uşoare noi, ca parte a abordării integrate a Uniunii de reducere a emisiilor de CO₂ generate de vehiculele uşoare (JO L 145, 31.5.2011, p. 1);

(xiii) Directiva 2014/94/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2014 privind instalarea infrastructurii pentru combustibili alternativi (JO L 307, 28.10.2014, p. 1);

(xiv) Regulamentul (UE) 2015/757 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2015 privind monitorizarea, raportarea şi verificarea emisiilor de dioxid de carbon generate de transportul maritim şi de modificare a Directivei 2009/16/CE (JO L 123, 19.5.2015, p. 55);

(xv) Directiva (UE) 2015/2193 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind limitarea emisiilor în atmosferă a anumitor poluanţi provenind de la instalaţii medii de ardere (JO L 313, 28.11.2015, p. 1).

Norme privind protecţia şi gestionarea apelor şi a solului, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2007 privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii (JO L 288, 6.11.2007, p. 27);

(ii) Directiva 2008/105/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele de calitate a mediului în domeniul apei, de modificare şi de abrogare a Directivelor 82/176/CEE, 83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului şi de modificare a Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 348, 24.12.2008, p. 84);

(iii) Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (JO L 26, 28.1.2012, p. 1).

Norme privind protecţia naturii şi a biodiversităţii, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Regulamentul (CE) nr. 1936/2001 al Consiliului din 27 septembrie 2001 de stabilire a unor măsuri de control aplicabile pescuitului pentru anumite stocuri de peşti mari migratori (JO L 263, 3.10.2001, p. 1);

(ii) Regulamentul (CE) nr. 812/2004 al Consiliului din 26 aprilie 2004 de stabilire a unor măsuri privind capturile accidentale de cetacee în activităţile de pescuit şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 88/98 (JO L 150, 30.4.2004, p. 12);

(iii) Regulamentul (CE) nr. 1007/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind comerţul cu produse derivate din focă (JO L 286, 31.10.2009, p. 36);

(iv) Regulamentul (CE) nr. 734/2008 al Consiliului din 15 iulie 2008 privind protecţia ecosistemelor marine vulnerabile din marea liberă împotriva efectelor nocive ale uneltelor de pescuit de fund (JO L 201, 30.7.2008, p. 8);

(v) Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO L 20, 26.1.2010, p. 7);

(vi) Regulamentul (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor care revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn (JO L 295, 12.11.2010, p. 23);

(vii) Regulamentul (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 22 octombrie 2014 privind prevenirea şi gestionarea introducerii şi răspândirii speciilor alogene invazive (JO L 317, 4.11.2014, p. 35).

Norme privind substanţele chimice, astfel cum sunt enunţate în Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice (REACH), de înfiinţare a Agenţiei Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei, precum şi a Directivei 76/769/CEE a Consiliului şi a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE şi 2000/21/CE ale Comisiei (JO L 396, 30.12.2006, p. 1).

F.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (vi) – protecţia radiologică şi securitatea nucleară

G.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (vii) – siguranţa alimentelor şi a hranei pentru animale şi sănătatea şi bunăstarea animalelor:

Sănătatea animalelor, astfel cum este reglementată de:

(i) Regulamentul (UE) 2016/429 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 martie 2016 privind bolile transmisibile ale animalelor şi de modificare şi de abrogare a anumitor acte din domeniul sănătăţii animalelor ("Legea privind sănătatea animală") (JO L 84, 31.3.2016, p. 1);

(ii) Regulamentul (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală şi produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 (Regulament privind subprodusele de origine animală) (JO L 300, 14.11.2009, p. 1).

Regulamentul (UE) 2017/625 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2017 privind controalele oficiale şi alte activităţi oficiale efectuate pentru a asigura aplicarea legislaţiei privind alimentele şi furajele, a normelor privind sănătatea şi bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor şi produsele de protecţie a plantelor, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 999/2001, (CE) nr. 396/2005, (CE) nr. 1069/2009, (CE) nr. 1107/2009, (UE) nr. 1151/2012, (UE) nr. 652/2014, (UE) 2016/429 şi (UE) 2016/2031 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, a Regulamentelor (CE) nr. 1/2005 şi (CE) nr. 1099/2009 ale Consiliului şi a Directivelor 98/58/CE, 1999/74/CE, 2007/43/CE, 2008/119/CE şi 2008/120/CE ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 854/2004 şi (CE) nr. 882/2004 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Directivelor 89/608/CEE, 89/662/CEE, 90/425/CEE, 91/496/CEE, 96/23/CE, 96/93/CE şi 97/78/CE ale Consiliului şi a Deciziei 92/438/CEE a Consiliului (Regulamentul privind controalele oficiale) (JO L 95, 7.4.2017, p. 1).

Norme privind protecţia şi bunăstarea animalelor, astfel cum sunt enunţate în:

(i) Directiva 98/58/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind protecţia animalelor de fermă (JO L 221, 8.8.1998, p. 23);

(ii) Regulamentul (CE) nr. 1/2005 al Consiliului din 22 decembrie 2004 privind protecţia animalelor în timpul transportului şi al operaţiunilor conexe şi de modificare a Directivelor 64/432/CEE şi 93/119/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 1255/97 (JO L 3, 5.1.2005, p. 1);

(iii) Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului din 24 septembrie 2009 privind protecţia animalelor în momentul uciderii (JO L 303, 18.11.2009, p. 1);

(iv) Directiva 1999/22/CE a Consiliului din 29 martie 1999 privind animalele sălbatice din grădini zoologice (JO L 94, 9.4.1999, p. 24);

(v) Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 septembrie 2010 privind protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice (JO L 276, 20.10.2010, p. 33).

H.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (viii) – sănătatea publică:

Măsuri prin care se instituie standarde ridicate de calitate şi de siguranţă a organelor şi substanţelor de origine umană, astfel cum sunt reglementate de:

(i) Directiva 2002/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 ianuarie 2003 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru recoltarea, controlul, prelucrarea, stocarea şi distribuirea sângelui uman şi a componentelor sanguine şi de modificare a Directivei 2001/83/CE (JO L 33, 8.2.2003, p. 30);

(ii) Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea şi distribuirea ţesuturilor şi a celulelor umane (JO L 102, 7.4.2004, p. 48);

(iii) Directiva 2010/53/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 iulie 2010 privind standardele de calitate şi siguranţă referitoare la organele umane destinate transplantului (JO L 207, 6.8.2010, p. 14).

Măsuri prin care se instituie standarde înalte de calitate şi de siguranţă pentru medicamente şi dispozitive de uz medical, astfel cum sunt reglementate de:

(i) Regulamentul (CE) nr. 141/2000 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 1999 privind produsele medicamentoase orfane (JO L 18, 22.1.2000, p. 1);

(ii) Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman (JO L 311, 28.11.2001, p. 67);

(iii) Regulamentul (UE) 2019/6 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 decembrie 2018 privind produsele medicinale veterinare şi de abrogare a Directivei 2001/82/CE (JO L 4, 7.1.2019, p. 43);

(iv) Regulamentul (CE) nr. 726/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 31 martie 2004 de stabilire a procedurilor comunitare privind autorizarea şi supravegherea medicamentelor de uz uman şi veterinar şi de instituire a unei Agenţii Europene pentru Medicamente (JO L 136, 30.4.2004, p. 1);

(v) Regulamentul (CE) nr. 1901/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 privind medicamentele de uz pediatric şi de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1768/92, a Directivei 2001/20/CE, a Directivei 2001/83/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 726/2004 (JO L 378, 27.12.2006, p. 1);

(vi) Regulamentul (CE) nr. 1394/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată şi de modificare a Directivei 2001/83/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 726/2004 (JO L 324, 10.12.2007, p. 121);

(vii) Regulamentul (UE) nr. 536/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind studiile clinice intervenţionale cu medicamente de uz uman şi de abrogare a Directivei 2001/20/CE (JO L 158, 27.5.2014, p. 1).

I.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (ix) – protecţia consumatorilor:

(vi)Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale") (JO L 149, 11.6.2005, p. 22);

J.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (x) – protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal şi securitatea reţelelor şi a sistemelor informatice:

Partea II:

A.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) – servicii, produse şi pieţe financiare, precum şi prevenirea spălării banilor şi a finanţării terorismului:

Servicii financiare:

(i) Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 302, 17.11.2009, p. 32);

(ii) Directiva (UE) 2016/2341 a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 decembrie 2016 privind activităţile şi supravegherea instituţiilor pentru furnizarea de pensii ocupaţionale (IORP) (JO L 354, 23.12.2016, p. 37);

(iii) Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European a Consiliului din 17 mai 2006 privind auditul legal al conturilor anuale şi al conturilor consolidate, de modificare a Directivelor 78/660/CEE şi 83/349/CEE ale Consiliului şi de abrogare a Directivei 84/253/CEE a Consiliului (JO L 157, 9.6.2006, p. 87);

(iv) Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind abuzul de piaţă (regulamentul privind abuzul de piaţă) şi de abrogare a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivelor 2003/124/CE, 2003/125/CE şi 2004/72/CE ale Comisiei (JO L 173, 12.6.2014, p. 1);

(v) Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE (JO L 176, 27.6.2013, p. 338);

(vi) Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Directivei 2002/92/CE şi a Directivei 2011/61/UE (JO L 173, 12.6.2014, p. 349);

(vii) Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014 privind îmbunătăţirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană şi privind depozitarii centrali de titluri de valoare şi de modificare a Directivelor 98/26/CE şi 2014/65/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 236/2012 (JO L 257, 28.8.2014, p. 1);

(viii) Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind documentele cu informaţii esenţiale referitoare la produsele de investiţii individuale structurate şi bazate pe asigurări (PRIIP) (JO L 352, 9.12.2014, p. 1);

(ix) Regulamentul (UE) 2015/2365 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind transparenţa operaţiunilor de finanţare prin instrumente financiare şi transparenţa reutilizării şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO L 337, 23.12.2015, p. 1);

(x) Directiva (UE) 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuţia de asigurări (JO L 26, 2.2.2016, p. 19);

(xi) Regulamentul (UE) 2017/1129 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau al admiterii de valori mobiliare la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi de abrogare a Directivei 2003/71/CE (JO L 168, 30.6.2017, p. 12).

Prevenirea spălării banilor şi a finanţării terorismului:

(i) Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO L 141, 5.6.2015, p. 73);

(ii) Regulamentul (UE) 2015/847 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind informaţiile care însoţesc transferurile de fonduri şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1781/2006 (JO L 141, 5.6.2015, p. 1).

B.Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (iv) – siguranţa transportului: