HOTĂRÂREA CURŢII (Marea Cameră)

30 aprilie 2024(*)

"Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2014/41/UE – Ordin european de anchetă în materie penală – Obţinerea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant – Condiţii de emitere – Serviciu de telecomunicaţii criptate – EncroChat – Necesitatea deciziei unui judecător – Utilizarea unor probe obţinute cu încălcarea dreptului Uniunii"

În cauza C-670/22,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), prin decizia din 19 octombrie 2022, primită de Curte la 24 octombrie 2022, în procedura penală împotriva lui

M.N.,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, preşedinte, domnul L. Bay Larsen, vicepreşedinte, doamnele A. Prechal şi K. Jürimäe (raportoare), domnii C. Lycourgos, T. von Danwitz şi Z. Csehi şi doamna O. Spineanu-Matei, preşedinţi de cameră, domnii M. Ilešič, J.-C. Bonichot, I. Jarukaitis, A. Kumin şi D. Gratsias, doamna M. L. Arastey Sahún şi domnul M. Gavalec, judecători,

avocat general: doamna T. Ćapeta,

grefier: domnul D. Dittert, şef de unitate, şi doamna K. Hötzel, administratoare,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 4 iulie 2023,

luând în considerare observaţiile prezentate:

– pentru Staatsanwaltschaft Berlin, de R. Pützhoven şi J. Raupach, în calitate de agenţi;

– pentru M.N., de S. Conen, Rechtsanwalt;

– pentru guvernul german, de J. Möller, P. Busche şi M. Hellmann, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul ceh, de L. Halajová, M. Smolek şi T. Suchá, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul estonian, de M. Kriisa, în calitate de agent;

– pentru Irlanda, de M. Browne, Chief State Solicitor, M. A. Joyce şi D. O’Reilly, în calitate de agenţi, asistaţi de D. Fennelly, BL;

– pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis şi A. Pérez-Zurita Gutiérrez, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul francez, de G. Bain, R. Bénard, B. Dourthe, B. Fodda şi T. Stéhelin, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, în calitate de agent;

– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, A. Hanje şi J. Langer, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

– pentru guvernul suedez, de F.-L. Göransson şi H. Shev, în calitate de agenţi;

– pentru Comisia Europeană, de H. Leupold, M. Wasmeier şi F. Wilman, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatei generale în şedinţa din 26 octombrie 2023,

pronunţă prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea articolului 2 litera (c), a articolului 6 alineatul (1) şi a articolului 31 din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1), precum şi a principiilor echivalenţei şi efectivităţii.

2 Această cerere a fost formulată în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva lui M.N. şi priveşte legalitatea a trei ordine europene de anchetă emise de Generalstaatsanwaltschaft Frankfurt am Main (Parchetul General din Frankfurt am Main, Germania) (denumit în continuare "Parchetul General din Frankfurt").

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2002/58/CE

3 Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice) (JO 2002, L 201, p. 37, Ediţie specială, 13/vol. 36, p. 63) enunţă:

"Statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge sfera de aplicare a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la articolul 5, articolul 6, articolul 8 alineatele (1), (2), (3) şi (4) şi articolul 9 ale prezentei directive, în cazul în care restrângerea lor constituie o măsură necesară, corespunzătoare şi proporţională în cadrul unei societăţi democratice pentru a proteja securitatea naţională (de exemplu siguranţa statului), apărarea, siguranţa publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicaţii electronice, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) al Directivei 95/46/CE [a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediţie specială, 13/vol. 17, p. 10)]. […] Toate măsurile menţionate în acest alineat trebuie să fie conforme cu principiile generale ale legislaţiei comunitare, inclusiv cu cele menţionate la articolul 6 alineatele (1) şi (2) [TUE]."

Directiva 2014/41

4 Considerentele (2), (5)-(8), (19) şi (30) ale Directivei 2014/41 au următorul cuprins:

"(2) În temeiul articolului 82 alineatul (1) [TFUE], cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii [Europene] se bazează pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare, care este considerat, începând cu Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, ca fiind piatra de temelie a cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii.

[…]

(5) De la adoptarea Deciziilor-cadru [2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a probelor (JO 2003, L 196, p. 45, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 125)] şi [2008/978/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obţinere a probelor în scopul obţinerii de obiecte, documente şi date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală (JO 2008, L 350, p. 72)], a devenit evident faptul că actualul cadru de strângere a probelor este prea fragmentat şi complicat. În consecinţă, se impune o nouă abordare.

(6) În cadrul Programului de la Stockholm adoptat de Consiliul European la 10-11 decembrie 2009, acesta a considerat că ar trebui să se urmărească instituirea unui sistem cuprinzător pentru obţinerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului recunoaşterii reciproce. Consiliul European a arătat că instrumentele existente în acest domeniu constituie un regim fragmentar şi că este necesară o nouă abordare, bazată pe principiul recunoaşterii reciproce, dar care să ia în considerare şi flexibilitatea sistemului tradiţional de asistenţă judiciară reciprocă. În consecinţă, Consiliul European a solicitat un sistem cuprinzător care să înlocuiască toate instrumentele existente în acest domeniu, inclusiv Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului, care să includă pe cât posibil toate tipurile de probe şi care să prevadă termene pentru aplicare şi să limiteze pe cât posibil motivele de refuz.

(7) Această nouă abordare este bazată pe un instrument unic numit ordinul european de anchetă. Un ordin european de anchetă urmează să fie emis în scopul desfăşurării uneia sau mai multor măsuri de investigare specifice în statul care execută ordinul european de anchetă (denumit în continuare «statul executant») în vederea strângerii de probe. Aceasta include obţinerea de probe care sunt deja în posesia autorităţii executante.

(8) Ordinul european de anchetă ar trebui să aibă un domeniu de aplicare orizontal şi, în consecinţă, să se aplice tuturor măsurilor de investigare destinate strângerii de probe. Totuşi, instituirea unei echipe comune de anchetă şi strângerea de probe în cadrul unei astfel de echipe necesită norme specifice care sunt mai eficient tratate în mod separat. Prin urmare, fără a aduce atingere aplicării prezentei directive, instrumentele existente ar trebui să se aplice în continuare acestui tip de măsură de investigare.

[…]

(19) Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul Uniunii se bazează pe încredere reciprocă şi pe o prezumţie de respectare de către statele membre a dreptului Uniunii şi, în particular, a drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, această prezumţie este relativă. În consecinţă, dacă există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de investigare indicată în ordinul european de anchetă ar duce la încălcarea unui drept fundamental al persoanei în cauză şi că statul executant nu şi-ar respecta obligaţiile în ceea ce priveşte protejarea drepturilor fundamentale recunoscute în Cart[a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare «carta»)], executarea ordinului european de anchetă ar trebui refuzată.

[…]

(30) Posibilităţile de cooperare în temeiul prezentei directive privind interceptarea telecomunicaţiilor nu ar trebui să se limiteze la conţinutul acestora, ci ar trebui să vizeze, de asemenea, colectarea de date privind traficul şi localizarea asociate cu aceste telecomunicaţii, permiţând autorităţilor competente să emită un ordin european de anchetă în scopul obţinerii unor date mai puţin intruzive privind telecomunicaţiile. Un ordin european de anchetă emis în vederea obţinerii de date privind istoricul traficului şi al localizării în legătură cu telecomunicaţiile ar trebui tratat în cadrul regimului general referitor la executarea ordinului european de anchetă şi poate fi considerat, în funcţie de dreptul intern al statului executant, drept o măsură de investigare cu caracter coercitiv."

5 Intitulat "Ordinul european de anchetă şi obligaţia de executare a acestuia", articolul 1 din această directivă prevede:

"(1) Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit în continuare «statul emitent») pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într-un alt stat membru (denumit în continuare «statul executant») în vederea obţinerii de probe în conformitate cu prezenta directivă.

Ordinul european de anchetă poate fi emis şi pentru obţinerea de probe care se află deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant.

(2) Statele membre execută ordinul european de anchetă pe baza principiului recunoaşterii reciproce şi în conformitate cu prezenta directivă."

6 Potrivit articolului 2 din directiva menţionată, intitulat "Definiţii":

"În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

[…]

(c) «autoritate emitentă» înseamnă:

(i) un judecător, o instanţă judecătorească, un judecător de instrucţie sau un procuror competent pentru cauza vizată sau

(ii) orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită de către statul emitent, care acţionează, în cazul respectiv, în calitate de autoritate de anchetă în cadrul procedurilor penale, care are competenţa să dispună strângerea de probe în conformitate cu dreptul intern. În plus, înainte de a fi transmis autorităţii executante, ordinul european de anchetă este validat, după examinarea conformităţii sale cu condiţiile pentru emiterea unui ordin european de anchetă în temeiul prezentei directive, în special condiţiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1), de către un judecător, o instanţă judecătorească, un judecător de instrucţie sau un procuror din statul emitent. În cazul în care ordinul european de anchetă a fost validat de o autoritate judiciară, autoritatea respectivă poate fi considerată, de asemenea, autoritate emitentă în sensul transmiterii ordinului european de anchetă;

(d) «autoritate executantă» înseamnă o autoritate care are competenţa de a recunoaşte un ordin european de anchetă şi de a asigura executarea acestuia în conformitate cu prezenta directivă şi cu procedurile aplicabile într-o cauză internă similară. Altfel de proceduri pot necesita o autorizare din partea unei instanţe din statul executant, atunci când dreptul intern al acestuia prevede acest lucru."

7 Articolul 4 din aceeaşi directivă, intitulat "Tipuri de proceduri pentru care poate fi emis ordinul european de anchetă", enunţă:

"Ordinul european de anchetă poate fi emis:

(a) în cazul procedurilor penale iniţiate de către o autoritate judiciară sau care pot fi iniţiate în faţa unei autorităţi judiciare cu privire la o infracţiune în temeiul dreptului intern al statului emitent;

[…]"

8 Articolul 6 din Directiva 2014/41, intitulat "Condiţiile pentru emiterea şi transmiterea unui ordin european de anchetă", dispune:

"(1) Autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

(a) emiterea ordinului european de anchetă este necesară şi proporţională faţă de scopul procedurilor menţionate la articolul 4, ţinând cont de drepturile persoanei suspectate sau acuzate şi

(b) măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în acelaşi condiţii într-o cauză internă similară.

(2) Condiţiile menţionate la alineatul (1) sunt evaluate, în fiecare caz, de către autoritatea emitentă.

(3) În cazul în care o autoritate executantă are motive să creadă că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul (1), aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la importanţa executării ordinului european de anchetă. După această consultare, autoritatea emitentă poate decide să retragă ordinul european de anchetă."

9 Articolul 14 din această directivă, intitulat "Căi de atac", are următorul cuprins:

"(1) Statele membre se asigură că măsurilor de investigare indicate în ordinul european de anchetă le sunt aplicabile căile de atac echivalente celor disponibile într-o cauză internă similară.

[…]

(7) Statul emitent ia în considerare admiterea căii de atac împotriva recunoaşterii sau executării unui ordin european de anchetă în conformitate cu propriul său drept intern. Fără a aduce atingere normelor procedurale interne, statele membre asigură faptul că, în procedurile penale din statul emitent, se respectă dreptul la apărare şi echitatea procedurilor în cadrul evaluării probelor obţinute prin intermediul ordinului european de anchetă."

10 Articolul 30 din directiva menţionată, intitulat "Interceptarea telecomunicaţiilor cu asistenţă tehnică din partea unui alt stat membru", enunţă:

"(1) Un ordin european de anchetă poate fi emis în vederea interceptării telecomunicaţiilor în statul membru din partea căruia este necesar să se primească asistenţă tehnică.

[…]

(7) La emiterea ordinului european de anchetă menţionat la alineatul (1) sau în timpul interceptării, autoritatea emitentă poate cere de asemenea, atunci când are un motiv întemeiat, o transcriere, o decodare sau o decriptare a înregistrării, sub rezerva acordului autorităţii executante.

(8) Costurile aferente aplicării prezentului articol sunt suportate în conformitate cu articolul 21, cu excepţia costurilor aferente transcrierii, decodării şi decriptării comunicaţiilor interceptate, care sunt suportate de statul emitent."

11 Articolul 31 din aceeaşi directivă, intitulat "Notificarea statelor membre în care se află subiectul interceptării şi cărora nu li se solicită asistenţă tehnică", dispune:

"(1) Atunci când, în vederea unei măsuri de investigare, interceptarea telecomunicaţiilor este autorizată de autoritatea competentă a unui stat membru (denumit în continuare «statul membru care realizează interceptarea») şi adresa de contact a subiectului interceptării specificat în ordinul de interceptare este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru («statul membru notificat»), din partea căruia nu este necesară asistenţă tehnică pentru realizarea interceptării, statul membru care realizează interceptarea informează autoritatea competentă a statului membru notificat cu privire la interceptare:

(a) înainte de interceptare, în cazurile în care autoritatea competentă a statului membru care realizează interceptarea cunoaşte, în momentul în care solicită interceptarea, faptul că subiectul interceptării se află sau se va afla pe teritoriul statului membru notificat;

(b) în timpul interceptării sau după finalizarea interceptării, de îndată ce ia cunoştinţă de faptul că subiectul interceptării se află sau s-a aflat, pe durata interceptării, pe teritoriul statului membru notificat.

(2) Notificarea menţionată la alineatul (1) se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa C.

(3) Dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, autoritatea competentă a statului membru notificat notifică autorităţii competente a statului membru care realizează interceptarea, fără întârziere şi în cel mult 96 de ore de la primirea notificării menţionate la alineatul (1), următoarele:

(a) faptul că interceptarea respectivă nu poate fi realizată sau i se va pune capăt şi,

(b) dacă este cazul, faptul că materialele deja interceptate în perioada în care subiectul interceptării se află pe teritoriul său nu pot fi utilizate sau pot fi utilizate doar în condiţiile pe care le specifică. Autoritatea competentă a statului membru notificat informează autoritatea competentă a statului membru care realizează interceptarea cu privire la motivele care justifică condiţiile respective.

[…]"

12 Articolul 33 din Directiva 2014/41, intitulat "Notificări", enumeră la alineatul (1) informaţiile care trebuie comunicate şi puse la dispoziţia tuturor statelor membre şi a Reţelei Judiciare Europene (RJE) create prin Acţiunea comună 98/428/JAI din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 [UE], de creare a unei Reţele Judiciare Europene (JO 1998, L 191, p. 4, Ediţie specială, 19/vol. 1, p. 61).

Dreptul german

13 Interceptarea telecomunicaţiilor în scopul efectuării urmăririi penale este reglementată de Strafprozessordnung (StPO) (Codul de procedură penală) (denumit în continuare "StPO").

14 Articolul 100a alineatul (1) prima-a treia teză din StPO autorizează controlul comunicaţiilor în curs de desfăşurare sub forma unui control "clasic" al telecomunicaţiilor, supravegherea comunicaţiilor în curs de desfăşurare prin instalarea unui software spion pe echipamentele terminale ("interceptarea telecomunicaţiilor la sursă") şi, respectiv, înregistrarea comunicaţiilor finalizate şi stocate deja pe un aparat la data emiterii ordonanţei Landgericht (Tribunalul Regional, Germania) prin care se dispune măsura în cauză ("percheziţie restrânsă online"). Potrivit articolului 100b din StPO, toate datele stocate pot fi citite pe un echipament terminal ("percheziţia online").

15 Toate aceste măsuri presupun existenţa unei suspiciuni concrete privind săvârşirea unei infracţiuni, categoria actelor infracţionale vizate fiind limitată la anumite fapte enumerate la articolul 100a alineatul (2) şi la articolul 100b alineatul (2) din StPO.

16 Pe de altă parte, în temeiul articolului 100e alineatele (1) şi (2) din StPO, măsurile menţionate nu pot fi dispuse de Landgericht (Tribunalul Regional) competent decât la cererea parchetului în cauză. În această privinţă, conform articolului 100e alineatul (2) din StPO coroborat cu articolul 74a alineatul (4) din Gerichtsverfassungsgesetz (GVG) (Legea privind organizarea judiciară) din 12 septembrie 1950 (BGBl. 1950 I, p. 455), o percheziţie online este de competenţa exclusivă a unei camere specializate a acestui Landgericht (Tribunalul Regional).

17 Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (IRG) (Legea privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală) din 23 decembrie 1982 (BGBl. 1982 I, p. 2071), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare "IRG"), nu determină în mod expres autoritatea competentă să emită ordine europene de anchetă. Prin urmare, în conformitate cu articolul 161 din StPO, un ordin european de anchetă privind controlul telecomunicaţiilor în străinătate poate fi adoptat de parchet în cadrul investigării prealabile punerii sub acuzare.

18 Articolul 91g alineatul (6) din IRG, care transpune articolul 31 din Directiva 2014/41 în dreptul german, prevede că autoritatea competentă căreia un stat membru îi notifică intenţia sa de a efectua o măsură de interceptare pe teritoriul german trebuie să interzică punerea în aplicare a acestei măsuri sau utilizarea datelor interceptate în termen de cel mult 96 de ore sau să supună utilizarea acestor date anumitor condiţii atunci când măsura respectivă nu este autorizată la nivel naţional într-o cauză comparabilă. IRG nu precizează însă dacă aceeaşi măsură trebuie să fie notificată Landgericht (Tribunalul Regional) competent sau parchetului în cauză. Articolul 92d din IRG reglementează numai competenţa geografică a autorităţii competente.

Litigiul principal şi întrebările preliminare

19 În cadrul unei investigaţii efectuate de autorităţile franceze, a rezultat că unele persoane acuzate foloseau telefoane mobile criptate care funcţionau cu o licenţă denumită "EncroChat" pentru a săvârşi infracţiuni legate în principal de traficul de stupefiante. Aceste telefoane mobile permiteau, datorită unui software special şi unui hardware modificat, ca prin intermediul unui server instalat la Roubaix (Franţa) să se stabilească o comunicaţie criptată end-to-end, care nu putea fi interceptată prin metode de investigaţie tradiţionale (denumit în continuare "serviciul EncroChat").

20 Poliţia franceză a reuşit, cu autorizarea unui judecător, să acceseze date de pe acest server în anii 2018 şi 2019. Aceste date au permis dezvoltarea de către o echipă comună de anchetă care includea experţi neerlandezi a unui software de tip "troian". Acest software a fost instalat în primăvara anului 2020, cu autorizarea tribunal correctionnel de Lille (Tribunalul Corecţional din Lille, Franţa), pe serverul menţionat şi, de pe acesta, pe telefoanele mobile menţionate prin intermediul unei actualizări simulate. Ar fi fost vizaţi de software-ul menţionat 32 477 de utilizatori dintr-un total de 66 134 de utilizatori înregistraţi, din 122 de ţări, dintre care aproximativ 4 600 din Germania.

21 La 9 martie 2020, reprezentanţi ai Bundeskriminalamt (Oficiul Federal al Poliţiei Judiciare, Germania) (denumit în continuare "BKA") şi ai Parchetului General din Frankfurt, precum şi reprezentanţi printre altele ai autorităţilor franceze, neerlandeze şi ale Regatului Unit au participat la o videoconferinţă organizată de Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiţie Penală (Eurojust). În cursul acestei conferinţe, reprezentanţii autorităţilor franceze şi neerlandeze i-au informat pe reprezentanţii autorităţilor celorlalte state membre cu privire la investigaţia pe care o desfăşurau împotriva unei societăţi de operare a unor telefoane mobile criptate şi cu privire la măsura de interceptare a datelor pe care le urmăreau, inclusiv date provenite de la telefoane mobile care se aflau în afara teritoriului francez. Reprezentanţii autorităţilor germane şi-au exprimat interesul pentru datele utilizatorilor germani.

22 Într-o notă din 13 martie 2020, BKA a anunţat că deschide o investigaţie împotriva unui grup necunoscut de utilizatori ai serviciului EncroChat pentru trafic prezumat de stupefiante în grup organizat şi în cantităţi deloc neglijabile şi constituire a unui grup infracţional organizat. BKA a justificat deschiderea acestei investigaţii explicând că utilizarea serviciului EncroChat conducea, ca atare, la suspiciunea săvârşirii unor infracţiuni grave, în special organizarea traficului de stupefiante.

23 Pe baza acestei note, la 20 martie 2020, Parchetul General din Frankfurt a iniţiat, cu menţiunea "Urgent", o urmărire penală in rem (denumită în continuare "procedura UJs").

24 La 27 martie 2020, BKA a primit, prin intermediul sistemului securizat de schimb de informaţii al Agenţiei Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol), denumit "Secure Information Exchange Newtork Application" (SIENA), un mesaj adresat de echipa comună de anchetă autorităţilor poliţieneşti din statele membre interesate de datele serviciului EncroChat. Autorităţile competente din aceste state membre erau invitate să confirme în scris că au fost informate cu privire la metodele utilizate pentru strângerea de date din telefoanele mobile aflate pe teritoriul lor naţional. Ele trebuiau de asemenea să dea asigurări că datele vor fi transmise în principiu, într-o primă etapă, numai în scopuri de analiză şi nu vor fi utilizate pentru investigaţii în curs decât după autorizarea de către statele membre din echipa comună de anchetă. Potrivit instanţei de trimitere, BKA a transmis confirmările solicitate în acord cu Parchetul General din Frankfurt.

25 Între 3 aprilie şi 28 iunie 2020, BKA a consultat datele furnizate zilnic pe serverul Europol referitoare la telefoanele mobile utilizate în Germania.

26 La 2 iunie 2020, în cadrul procedurii UJs, Parchetul General din Frankfurt a solicitat autorităţilor franceze, prin intermediul unui prim ordin european de anchetă, autorizarea de a utiliza fără restricţii datele provenite de la serviciul EncroChat în proceduri penale. El şi-a justificat cererea arătând că BKA fusese informat de Europol că un număr mare de infracţiuni foarte grave, în special import şi trafic de stupefiante în cantitate deloc neglijabilă, erau săvârşite în Germania cu ajutorul unor telefoane mobile echipate cu acest serviciu şi că persoane neidentificate până în prezent erau bănuite că planifică şi săvârşesc infracţiuni foarte grave în Germania prin utilizarea comunicaţiilor criptate.

27 În urma acestei cereri, tribunal correctionnel de Lille (Tribunalul Corecţional din Lille) a autorizat transmiterea şi utilizarea în proceduri judiciare a datelor din telefoanele mobile ale utilizatorilor germani echipate cu serviciul EncroChat. Ulterior, au fost transmise date adiţionale în temeiul a două ordine europene de anchetă suplimentare, din 9 septembrie 2020 şi, respectiv, din 2 iulie 2021 (denumite în continuare, împreună cu ordinul european de anchetă din 2 iunie 2020, "ordinele europene de anchetă").

28 Ulterior, Parchetul General din Frankfurt a disjuns procedura UJs, reatribuind investigaţiile îndreptate împotriva anumitor utilizatori, printre care şi M.N., unor parchete locale. În acest cadru, Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), care este instanţa de trimitere, ridică problema legalităţii ordinelor europene de anchetă din perspectiva Directivei 2014/41.

29 Prin intermediul unei prime serii de trei întrebări, această instanţă urmăreşte să se determine care era autoritatea competentă să adopte ordinele europene de anchetă.

30 În această privinţă, într-o ordonanţă din 2 martie 2022 în cauza 5 StR 457/21 (DE:BGH:2022:020322B5STRT457.21.0), Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiţie, Germania) ar fi statuat că Parchetul General din Frankfurt, care efectuează investigaţii în cadrul procedurii UJs, este competent să emită ordine europene de anchetă care vizează transmiterea de probe (denumită în continuare "ordonanţa Curţii Federale de Justiţie din 2 martie 2022"). Instanţa de trimitere nu este de acord cu această interpretare. Ea tinde să considere că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 coroborat cu articolul 2 litera (c) din această directivă, doar o instanţă ar fi putut emite ordinele europene de anchetă.

31 Instanţa de trimitere invocă în această privinţă Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiţiile de acces la datele privind comunicaţiile electronice) (C-746/18, EU:C:2021:152), şi Hotărârea din 16 decembrie 2021, Spetsializirana prokuratura (Date de transfer şi de localizare) (C-724/19, EU:C:2021:1020). Ea se întemeiază mai precis pe consideraţiile pe care Curtea le-ar fi consacrat în jurisprudenţa rezultată din aceste hotărâri interpretării articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 în lumina drepturilor fundamentale prevăzute la articolele 7, 8 şi 11 din cartă. Potrivit acestei instanţe, jurisprudenţa menţionată ar putea fi transpusă în cazul interpretării articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41.

32 Accesul autorităţilor germane de urmărire penală la datele serviciului EncroChat prin intermediul ordinelor europene de anchetă ar trebui să fie supus unor criterii similare celor care reglementează accesul la datele păstrate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58. Faptul că datele acestui serviciu nu au fost înregistrate de un operator de telecomunicaţii prin decizie administrativă, ci au fost colectate imediat de autorităţile franceze de urmărire penală nu ar justifica o soluţie diferită. Dimpotrivă, acest fapt ar agrava ingerinţa în drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză.

33 Pe de altă parte, din articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41 ar reieşi că un ordin european de anchetă în scopul urmăririi penale ar trebui, independent de normele naţionale de competenţă într-o situaţie comparabilă la nivel naţional, să fie întotdeauna emis de un judecător care nu este însărcinat cu măsuri de investigare concrete atunci când controlul proporţionalităţii prevăzut la articolul 6 alineatul (1) litera (a) din această directivă necesită o evaluare comparativă complexă a intereselor implicate şi priveşte atingeri grave aduse drepturilor fundamentale.

34 A doua şi a treia serie de întrebări adresate de instanţa de trimitere se referă la condiţiile de fond cărora le este supusă adoptarea unui ordin european de anchetă.

35 Această instanţă consideră, în primul rând, că un ordin european de anchetă prin care se solicită accesul la datele provenite din interceptarea unor telecomunicaţii în scopul urmăririi penale nu îndeplineşte condiţiile de necesitate şi de proporţionalitate enunţate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41 decât dacă există împotriva fiecărei persoane vizate o prezumţie, întemeiată pe fapte concrete, de participare la o infracţiune gravă.

36 Instanţa menţionată nu împărtăşeşte în această privinţă concluzia din ordonanţa Curţii Federale de Justiţie din 2 martie 2022 potrivit căreia simpla prezumţie, nespecificată, privind comiterea unor infracţiuni multiple ar fi suficientă pentru a adopta ordine europene de anchetă. Ea îşi întemeiază îndoielile pe jurisprudenţa Curţii referitoare la legalitatea păstrării datelor, în special pe aprecierile referitoare la proporţionalitate, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, şi invocă în această privinţă Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiţiile de acces la datele privind comunicaţiile electronice) (C-746/18, EU:C:2021:152, punctele 39, 40 şi 50), precum şi Hotărârea din 5 aprilie 2022, Commissioner of An Garda Síochána şi alţii (C-140/20, EU:C:2022:258, punctul 44). Referitor la acest aspect, nu se poate susţine că protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză ar fi garantată în mod suficient în cadrul procedurii naţionale de normele de procedură penală naţionale.

37 Problema proporţionalităţii unui ordin european de anchetă dă naştere de asemenea unor întrebări ale instanţei de trimitere cu privire la dreptul la un proces echitabil garantat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă şi la articolul 6 alineatul (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Acest drept ar impune ca o parte la o procedură judiciară să aibă o posibilitate reală de a-şi prezenta observaţiile cu privire la un element de probă. Aceasta este situaţia în special atunci când elementele de probă provin dintr-un domeniu tehnic, în care instanţa competentă şi partea la procedură nu dispun de cunoştinţe de specialitate.

38 În al doilea rând, instanţa de trimitere aminteşte că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41, autoritatea emitentă trebuie să controleze măsura indicată în ordinul european de anchetă în raport cu dreptul naţional.

39 În ordonanţa Curţii Federale de Justiţie din 2 martie 2022, aceasta ar fi considerat totuşi că dispoziţia respectivă nu era aplicabilă în cauza principală. Dispoziţia menţionată nu ar viza decât un ordin european de anchetă prin care se urmăreşte strângerea de probe care încă nu a fost executat. Ea nu ar fi aplicabilă unui ordin european de anchetă care urmăreşte doar să transmită probe deja strânse. Controlul măsurii în raport cu dreptul naţional ar fi, aşadar, superfluu.

40 Instanţa de trimitere consideră, dimpotrivă, că autoritatea emitentă a unui ordin european de anchetă trebuie, în acest caz, să controleze măsura de investigare care stă la baza colectării datelor în raport cu dreptul naţional. Cu alte cuvinte, această autoritate ar putea solicita, printr-un ordin european de anchetă, probe obţinute în statul executant numai în cazul în care măsura de investigare prin care au fost obţinute aceste probe ar fi fost autorizată în statul emitent într-o cauză naţională comparabilă.

41 A patra serie de întrebări adresate de instanţa de trimitere priveşte interpretarea articolului 31 din Directiva 2014/41.

42 Această instanţă consideră că, atunci când un stat membru doreşte să intercepteze telecomunicaţiile unor persoane care se află pe teritoriul german, el trebuie, conform acestui articol, să notifice interceptarea preconizată autorităţii germane competente înainte de începerea punerii în aplicare a măsurii sau de îndată ce are cunoştinţă despre locul în care se află aceste persoane.

43 În ordonanţa Curţii Federale de Justiţie din 2 martie 2022, aceasta din urmă ar fi pus la îndoială faptul că măsura franceză de extragere a datelor constituie o "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41. Instanţa de trimitere are o opinie contrară. Ea consideră că autorităţile de investigare franceze ar fi trebuit să notifice autorităţii germane competente măsura infiltrării telefoanelor mobile germane echipate cu serviciul EncroChat înainte ca această măsură să fie pusă în aplicare.

44 Or, deşi legislaţia germană stabileşte competenţa teritorială a acestei autorităţi, ea nu ar preciza, în schimb, dacă o asemenea notificare trebuie să fie adresată unui Landgericht (Tribunalul Regional) sau parchetului în cauză. În această privinţă, ar exista o controversă în cadrul jurisprudenţei şi al doctrinei germane. Instanţa de trimitere ar tinde să interpreteze noţiunea de "autoritate competentă" prevăzută la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41 în sensul că nu poate desemna decât un organism independent de orice instrucţiune şi care nu este interesat de date în scopuri de investigare, şi anume o instanţă judecătorească.

45 Astfel, în cazul măsurilor transfrontaliere efectuate la nivelul teritoriului Uniunii şi puse în aplicare în interesul simultan al mai multor state membre, noţiunea de "ordin european de anchetă" în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2014/41 şi cea de "notificare" prevăzută la articolul 31 din această directivă ar fi în mare măsură interschimbabile. Prin urmare, ar trebui favorizată o apropiere a competenţelor autorităţilor însărcinate cu aceste măsuri.

46 Instanţa de trimitere ridică de asemenea problema obiectivului de protecţie a suveranităţii statelor membre care ar fi urmărit la articolul 31 din Directiva 2014/41, ţinând seama de sensibilitatea deosebit de ridicată a unei ingerinţe secrete în comunicaţii.

47 A cincea serie de întrebări adresate priveşte consecinţele unei eventuale încălcări a dreptului Uniunii în raport cu principiile echivalenţei şi efectivităţii.

48 Instanţa de trimitere arată că deciziile naţionale care ar fi fost pronunţate cu privire la datele rezultate din utilizarea serviciului EncroChat pornesc de la principiul, pe de o parte, că aceste date pot fi utilizate şi, pe de altă parte, că, în ipoteza în care sunt posibile încălcări ale dreptului Uniunii, trebuie să se acorde totuşi prioritate urmăririi penale, ţinând seama de gravitatea infracţiunilor identificate pe baza datelor menţionate.

49 Această instanţă exprimă însă îndoieli cu privire la conformitatea acestei abordări cu dreptul Uniunii, în special cu principiile echivalenţei şi efectivităţii.

50 În ceea ce priveşte principiul echivalenţei, instanţa menţionată arată că, potrivit normelor de procedură penală germane, datele colectate prin intermediul unei măsuri de interceptare adoptate cu încălcarea competenţei rezervate instanţei judecătoreşti în materie şi în lipsa unei prezumţii concrete privind comiterea unei infracţiuni enumerate în StPO ar fi fost inutilizabile.

51 În ceea ce priveşte principiul efectivităţii, din Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiţiile de acces la datele privind comunicaţiile electronice) (C-746/18, EU:C:2021:152, punctul 43), ar reieşi că obiectivul de a se evita ca informaţii şi elemente de probă obţinute în mod nelegal să prejudicieze în mod nejustificat o persoană suspectată de săvârşirea unor infracţiuni ar putea fi atins nu numai printr-o interdicţie de a exploata astfel de informaţii şi elemente de probă, ci şi printr-o luare în considerare a caracterului lor nelegal în aprecierea elementelor de probă sau în cadrul stabilirii pedepsei.

52 Potrivit instanţei de trimitere, interdicţia de a utiliza aceste probe ar decurge în mod direct din principiul efectivităţii dreptului Uniunii. Această interdicţie s-ar aplica în cauza principală, întrucât principiul general al dreptului la un proces echitabil ar fi fost încălcat în mai multe privinţe şi în special prin faptul că datele solicitate prin ordinele europene de anchetă nu ar putea fi verificate de un expert tehnic din cauza calificării lor drept "secret de apărare" ("secret défense") de către autorităţile franceze.

53 Pe de altă parte, această instanţă deduce din Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net şi alţii (C-511/18, C-512/18 şi C-520/18, EU:C:2020:791, punctul 141), din Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiţiile de acces la datele privind comunicaţiile electronice) (C-746/18, EU:C:2021:152, punctul 50), precum şi din Hotărârea din 5 aprilie 2022, Commissioner of An Garda Síochána şi alţii (C-140/20, EU:C:2022:258, punctul 65), că obiectivul de combatere a infracţiunilor grave nu poate justifica o stocare generalizată şi nediferenţiată a datelor cu caracter personal. Astfel de date stocate în mod nelegal şi fără motiv ar fi sustrase accesului ulterior al autorităţilor de urmărire penală, chiar dacă ele trebuie să servească la elucidarea unor acte grave într-un caz concret.

54 În aceste condiţii, Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

"1) Cu privire la interpretarea noţiunii de «autoritate emitentă» în sensul articolului 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41

a) În cazul în care, în temeiul dreptului statului emitent (în speţă, Germania), într-o cauză internă similară ar fi trebuit ca strângerea probelor pe care se întemeiază acţiunea penală să fie dispusă de judecător, este necesar ca un ordin european de anchetă care vizează obţinerea de probe aflate deja în statul executant (în speţă, Franţa) să fie emis de un judecător?

b) Cu titlu subsidiar, acest lucru este valabil cel puţin atunci când statul executant a pus în aplicare măsura pe care se întemeiază acţiunea penală pe teritoriul statului emitent, cu scopul de a pune ulterior datele colectate la dispoziţia organelor care desfăşoară investigaţia din statul emitent şi care sunt interesate de date în scopul urmăririi penale?

c) Un ordin european de anchetă care vizează obţinerea de probe trebuie să fie emis de un judecător (sau de un organism independent, care nu se ocupă de investigaţii penale) în toate cazurile în care măsura priveşte o atingere gravă adusă drepturilor fundamentale de rang superior?

2) Cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41

a) Articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41 se opune unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea datelor dintr-o interceptare a telecomunicaţiilor, în special a datelor de trafic şi de localizare, precum şi a înregistrărilor conţinutului comunicaţiilor, deja disponibile în statul executant ([în speţă,] Franţa), în cazul în care interceptarea efectuată de statul executant s-a extins asupra tuturor utilizatorilor unui serviciu de comunicaţii, prin ordinul european de anchetă se solicită transmiterea datelor tuturor conexiunilor utilizate pe teritoriul statului emitent şi nu au existat indicii concrete privind săvârşirea unor infracţiuni grave de către aceşti utilizatori individuali nici la momentul dispunerii şi executării măsurii de interceptare, nici la momentul emiterii ordinului european de anchetă?

b) Articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41 se opune unui astfel de ordin european de anchetă în cazul în care integritatea datelor colectate prin măsura de interceptare nu poate fi verificată de autorităţile din statul executant din cauza confidenţialităţii totale?

3) Cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41

a) Articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41 se opune unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea datelor dintr-o interceptare a telecomunicaţiilor, deja disponibile în statul executant ([în speţă,] Franţa), atunci când măsura de interceptare a statului executant pe care se întemeiază colectarea datelor ar fi fost inadmisibilă în temeiul dreptului statului emitent ([în speţă,] Germania), într-o cauză internă similară?

b) Cu titlu subsidiar, acest lucru este în orice caz valabil atunci când statul executant a efectuat interceptarea pe teritoriul statului emitent şi în interesul acestuia?

4) Cu privire la interpretarea articolului 31 alineatele (1) şi (3) din Directiva 2014/41

a) O măsură care constă în infiltrarea de dispozitive terminale în vederea colectării datelor de trafic, de localizare şi de comunicaţii ale unui serviciu de comunicaţii bazat pe internet constituie o interceptare a telecomunicaţiilor în sensul articolului 31 din Directiva 2014/41?

b) Notificarea în sensul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41 trebuie să fie adresată întotdeauna unui judecător sau acest lucru se aplică cel puţin în cazul în care, în temeiul dreptului statului notificat ([în speţă,] Germania) într-o cauză internă similară, măsura planificată de statul de interceptare ([în speţă,] Franţa) ar putea fi dispusă doar de un judecător?

c) În măsura în care articolul 31 din Directiva 2014/41 urmăreşte de asemenea protecţia individuală a utilizatorilor de telecomunicaţii vizaţi, acest scop se extinde şi la utilizarea datelor în vederea urmăririi penale în statul notificat ([în speţă,] Germania) şi, în caz afirmativ, acest scop este echivalent cu scopul suplimentar de a proteja suveranitatea statului membru notificat?

5) Consecinţele juridice ale unei obţineri de probe neconforme cu dreptul Uniunii

a) În cazul unei obţineri de probe prin intermediul unui ordin european de anchetă neconform cu dreptul Uniunii, din principiul efectivităţii, prevăzut de dreptul Uniunii, poate să rezulte în mod direct o interdicţie de utilizare a probelor?

b) În cazul probelor obţinute prin intermediul unui ordin european de anchetă neconform cu dreptul Uniunii, principiul echivalenţei, prevăzut de dreptul Uniunii, poate conduce la o interdicţie a utilizării probelor în cazul în care măsura care stă la baza obţinerii probelor în statul executant nu ar fi trebuit să fie dispusă într-o cauză internă similară în statul emitent, iar probele obţinute prin intermediul unei astfel de măsuri interne nelegale nu ar putea fi utilizate în temeiul dreptului statului emitent?

c) Constituie o încălcare a dreptului Uniunii, în special a principiului efectivităţii, împrejurarea că, în cadrul unei puneri în balanţă a intereselor, utilizarea în cadrul unei proceduri penale a unor probe a căror obţinere era contrară dreptului Uniunii tocmai pentru că nu existau suspiciuni privind comiterea unei infracţiuni este justificată prin gravitatea faptelor care au devenit cunoscute pentru prima dată prin analiza probelor?

d) Cu titlu subsidiar, rezultă din dreptul Uniunii, în special din principiul efectivităţii, că, în cadrul unei proceduri penale naţionale, de asemenea în cazul unor infracţiuni grave, încălcările dreptului Uniunii cu ocazia obţinerii probelor nu pot rămâne complet lipsite de consecinţe şi, prin urmare, trebuie să fie luate în considerare, în favoarea acuzatului, cel puţin la nivelul evaluării probelor sau al stabilirii pedepsei?"

Procedura în faţa Curţii

55 Instanţa de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curţii.

56 În susţinerea cererii sale, ea arată că litigiul principal trebuie să fie soluţionat cu o urgenţă deosebită. Astfel, deşi mandatul de arestare naţional emis împotriva lui M.N. nu este executat în prezent, o prelungire a procedurii, evitabilă şi imputabilă statului, ar putea determina anularea acestui mandat de arestare. Decizia Curţii ar fi de interes, în plus, pentru numeroase proceduri similare în curs.

57 Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanţei de trimitere sau, cu titlu excepţional, din oficiu, preşedintele Curţii poate, după ascultarea judecătorului raportor şi a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate care derogă de la prevederile acestui regulament.

58 Trebuie amintit în această privinţă că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situaţii de urgenţă extraordinară (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C-497/20, EU:C:2021:1037, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).

59 În speţă preşedintele Curţii a decis, la 16 noiembrie 2022, după ascultarea judecătoarei raportoare şi a avocatei generale, să respingă cererea menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre.

60 Astfel, în primul rând, întrucât M.N. nu face obiectul unei măsuri privative de libertate, împrejurarea potrivit căreia instanţa de trimitere este obligată să depună toate eforturile pentru a asigura soluţionarea rapidă a cauzei principale nu poate fi suficientă pentru a justifica recurgerea la o procedură accelerată în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Ordonanţa preşedintelui Curţii din 7 octombrie 2013, Rabal Canas, C-392/13, EU:C:2013:877, punctul 15, şi Ordonanţa preşedintelui Curţii din 20 septembrie 2018, Minister for Justice and Equality, C-508/18 şi C-509/18, EU:C:2018:766, punctul 13, precum şi Hotărârea din 13 iulie 2023, Ferrovienord, C-363/21 şi C-364/21, EU:C:2023:563, punctul 46).

61 În al doilea rând, importanţa întrebărilor sau faptul că un număr semnificativ de persoane sau de situaţii juridice sunt potenţial vizate de aceste întrebări nu constituie, ca atare, motive care să dovedească o urgenţă extraordinară, care este totuşi necesară pentru a justifica o examinare pe cale accelerată [Ordonanţa preşedintelui Curţii din 21 septembrie 2004, Parlamentul/Consiliul, C-317/04, EU:C:2004:834, punctul 11, şi Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C-261/22, EU:C:2023:1017, punctul 30].

62 Cu toate acestea, preşedintele Curţii a decis ca prezenta cauză să fie examinată cu prioritate, în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

63 Staatsanwaltschaft Berlin (Parchetul din Berlin, Germania) şi mai multe dintre guvernele care au depus observaţii în faţa Curţii susţin că anumite întrebări sunt inadmisibile, acestea din urmă fiind în esenţă fie ipotetice, fie prea generale sau privind o apreciere a faptelor sau a legislaţiei naţionale.

64 Potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanţa naţională care este sesizată cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunţată are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 15). În consecinţă, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunţe (Hotărârea din 20 septembrie 2022, VD şi SR, C-339/20 şi C-397/20, EU:C:2022:703, punctul 56).

65 Curtea poate refuza să se pronunţe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, EU:C:1995:463, punctul 61, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2022, VD şi SR, C-339/20 şi C-397/20, EU:C:2022:703, punctul 57).

66 În speţă, reiese, desigur, din decizia de trimitere că anumite preocupări ale instanţei de trimitere îşi au efectiv originea în dreptul naţional şi că anumite aprecieri de fapt nu au fost încă efectuate de această instanţă.

67 Cu toate acestea, pe de o parte, dintr-o jurisprudenţă constantă rezultă că instanţele naţionale sunt libere să exercite posibilitatea de a sesiza Curtea în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat. Astfel, alegerea momentului celui mai oportun pentru a adresa Curţii o întrebare preliminară ţine de competenţa exclusivă a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, punctul 17 şi jurisprudenţa citată).

68 Pe de altă parte, este necesar să se constate că întrebările preliminare adresate privesc interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii clar identificate care, potrivit instanţei menţionate, condiţionează soluţionarea litigiului principal. În aceste împrejurări, dat fiind că argumentele invocate de Parchetul din Berlin şi de guvernele menţionate la punctul 63 din prezenta hotărâre nu sunt suficiente pentru a stabili că este evident că această interpretare nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, un răspuns al Curţii la întrebările adresate este necesar pentru soluţionarea litigiului principal.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

69 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă articolul 2 litera (c) şi articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant trebuie în mod necesar să fie emis de un judecător atunci când, în temeiul dreptului statului emitent, strângerea iniţială a acestor probe ar fi trebuit să fie dispusă de un judecător într-o procedură pur internă a statului emitent.

70 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deşi articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 contribuie la definirea condiţiilor de emitere a unui ordin european de anchetă, el nu determină natura autorităţii care poate emite un asemenea ordin.

71 În această privinţă, din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/41 rezultă că un ordin european de anchetă poate fi emis în două ipoteze. Astfel, un asemenea ordin poate viza, pe de o parte, punerea în aplicare a uneia sau mai multor măsuri de investigare specifice într-un alt stat membru în vederea obţinerii de probe sau, pe de altă parte, obţinerea de probe care se află deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant, cu alte cuvinte transmiterea acestor probe autorităţilor competente ale statului emitent. În toate cazurile, din această dispoziţie reiese că un ordin european de anchetă trebuie să fie emis sau validat de o "autoritate judiciară".

72 Noţiunea de "autoritate judiciară" utilizată la această dispoziţie nu este totuşi definită acolo. Din jurisprudenţa Curţii reiese că, în acest context, articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în coroborare cu articolul 2 litera (c) din aceasta, care defineşte, în sensul acestei directive, noţiunea de "autoritate emitentă" [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2023, Staatsanwaltschaft Graz (Serviciul pentru cauze fiscale penale din Düsseldorf), C-16/22, EU:C:2023:148, punctele 27 şi 28].

73 În această privinţă, din modul de redactare a articolului 2 litera (c) punctul (i) din directiva menţionată reiese că această dispoziţie prevede în mod expres că procurorul figurează printre autorităţile care, asemenea judecătorului, instanţei judecătoreşti sau judecătorului de instrucţie, sunt înţelese ca fiind o "autoritate emitentă". Aceeaşi dispoziţie subordonează calificarea drept "autoritate emitentă" numai condiţiei ca instanţa judecătorească şi persoanele care exercită funcţia de judecător, de judecător de instrucţie sau de procuror să fie competente în cauza respectivă [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C-584/19, EU:C:2020:1002, punctele 50 şi 51].

74 Astfel, din moment ce, în temeiul dreptului statului emitent, un procuror este competent, într-o situaţie pur internă acestui stat, să dispună o măsură de investigare ce vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor naţionale competente, acesta intră sub incidenţa noţiunii de "autoritate emitentă" în sensul articolului 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41, în scopul emiterii unui ordin de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant [a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C-584/19, EU:C:2020:1002, punctul 52].

75 În schimb, atunci când în dreptul statului emitent un procuror nu este competent să dispună o astfel de măsură de transmitere de probe aflate deja în posesia autorităţilor naţionale competente – şi, aşadar, în special atunci când, într-o situaţie pur internă, o asemenea transmitere ar trebui să fie autorizată de un judecător din cauza faptului că implică ingerinţe grave în drepturile fundamentale ale persoanei în cauză –, procurorul nu poate fi considerat o autoritate emitentă competentă în sensul acestei dispoziţii [a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 decembrie 2021, Spetsializirana prokuratura (Date de trafic şi de localizare), C-724/19, EU:C:2021:1020, punctul 39].

76 În speţă, guvernul german susţine că articolul 100e alineatul (6) punctul 1 din StPO autorizează transmiterea de probe, la nivel naţional, de la o autoritate naţională de anchetă la alta. În plus, acest temei juridic, diferit de cel utilizat pentru colectarea iniţială de date, nu ar impune ca o astfel de transmitere să fie autorizată de un judecător. Revine instanţei de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul naţional, sarcina de a stabili dacă aceasta este situaţia.

77 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant nu trebuie în mod necesar să fie emis de un judecător atunci când, în temeiul dreptului statului emitent, într-o procedură pur internă acestui stat, strângerea iniţială a acestor probe ar fi trebuit să fie dispusă de un judecător, însă un procuror este competent să dispună transmiterea probelor menţionate.

Cu privire la a douaşi la a treia întrebare

78 Potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanţele naţionale şi Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competenţa acesteia din urmă să ofere instanţei naţionale un răspuns util, care să îi permită să soluţioneze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privinţă, revine Curţii sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanţa naţională şi mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 1984, Haug-Adrion, 251/83, EU:C:1984:397, punctul 9, precum şi Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 131).

79 Trebuie să se observe în această privinţă că ordinele europene de anchetă în cauză în litigiul principal privesc obţinerea de către Parchetul General din Frankfurt, din partea autorităţilor franceze de anchetă, a unor date colectate din telefoanele mobile echipate cu serviciul EncroChat de care se serveau utilizatori germani. Aceste date fuseseră colectate de autorităţile respective după ce primiseră autorizarea unui judecător francez.

80 Situaţia avută în vedere de a doua şi de a treia întrebare preliminară priveşte, aşadar, astfel cum reiese şi din modul de redactare a acestor întrebări, exclusiv a doua ipoteză prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/41, şi anume emiterea unui ordin european de anchetă în vederea transmiterii de probe care se află deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant.

81 În această privinţă, din cererea de decizie preliminară reiese că, prin intermediul celei de a doua şi al celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere ridică problema condiţiilor de fond ale emiterii unui astfel de ordin european de anchetă enunţate la articolul 6 alineatul (1) literele (a) şi (b) din Directiva 2014/41, în contextul specific în care autorităţile unui stat membru au colectat date din telefoane mobile care permit, datorită unui software special şi unui hardware modificat, o comunicaţie criptată end-to-end.

82 Astfel, prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), această instanţă ridică problema dacă, pentru a îndeplini cerinţele de necesitate şi de proporţionalitate prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41, emiterea unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant trebuie să fie condiţionată în special de existenţa unor indicii concrete privind o infracţiune gravă împotriva fiecărei persoane vizate la momentul la care este emis acest ordin european de anchetă sau dacă pot fi suficiente în această privinţă indicii referitoare la existenţa unor infracţiuni multiple săvârşite de persoane care nu au fost încă identificate.

83 Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b), instanţa menţionată ridică în plus problema dacă principiul proporţionalităţii se opune, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, emiterii unui ordin european de anchetă atunci când nu poate fi verificată integritatea datelor obţinute prin măsura de interceptare din cauza confidenţialităţii bazelor tehnice care au permis această măsură, iar partea urmărită ar putea, din acest motiv, să nu fie în măsură să pună în discuţie în mod eficient aceste date în cadrul procedurii penale ulterioare.

84 În ceea ce priveşte articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, prin intermediul celei de a treia întrebări literele a) şi b), dacă – în general sau cel puţin atunci când aceste date au fost colectate de autorităţile competente ale statului executant de pe teritoriul statului emitent şi în interesul acestuia – emiterea unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant este supusă aceloraşi condiţii de fond precum cele aplicate în statul emitent în materie de strângere a acestor probe într-o situaţie pur internă.

85 În aceste condiţii, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua şi al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă şi, după caz, în ce condiţii articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 se opune ca un procuror să adopte un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant, atunci când aceste probe au fost obţinute în urma interceptării de către aceste autorităţi, pe teritoriul statului emitent, a unor telecomunicaţii ale tuturor utilizatorilor de telefoane mobile care permit, datorită unui software special şi unui hardware modificat, o comunicaţie criptată end-to-end.

86 În această privinţă, trebuie amintit că Directiva 2014/41 are ca obiect, astfel cum reiese din considerentele (5)-(8) ale acesteia, înlocuirea cadrului fragmentar şi complex existent în materie de obţinere de probe în cauzele penale care au o dimensiune transfrontalieră şi urmăreşte, prin instituirea unui sistem simplificat şi mai eficient întemeiat pe un instrument unic denumit "ordinul european de anchetă", să faciliteze şi să accelereze cooperarea judiciară pentru a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, întemeindu-se pe gradul de încredere ridicat care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C-584/19, EU:C:2020:1002, punctul 39].

87 În conformitate cu articolul 6 alineatele (1) şi (2) din Directiva 2014/41, emiterea unui ordin european de anchetă este supusă întrunirii a două condiţii cumulative, a căror respectare este verificată de autoritatea emitentă. Pe de o parte, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (a) menţionat, această autoritate trebuie să se asigure că emiterea ordinului european de anchetă este necesară şi proporţională faţă de scopul procedurilor menţionate la articolul 4 din această directivă, ţinând cont de drepturile persoanei suspectate sau acuzate. Pe de altă parte, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) amintit, autoritatea menţionată trebuie să verifice dacă măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă ar fi putut fi dispuse în aceleaşi condiţii într-o cauză internă similară.

88 Articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41 impune astfel efectuarea unui control al caracterului necesar şi proporţional al emiterii ordinului european de anchetă, făcând referire la scopul procedurilor menţionate la articolul 4 din această directivă. Acest din urmă articol, care stabileşte tipurile de proceduri pentru care poate fi emis un ordin european de anchetă, prevede la litera (a) că un atare ordin poate fi emis "în cazul procedurilor penale iniţiate de către o autoritate judiciară sau care pot fi iniţiate în faţa unei autorităţi judiciare cu privire la o infracţiune în temeiul dreptului intern al statului emitent". Întrucât această dispoziţie face trimitere la dreptul statului emitent, caracterul necesar şi proporţional al emiterii unui asemenea ordin trebuie apreciat numai în raport cu acesta.

89 În această privinţă, ţinând seama de întrebările instanţei de trimitere amintite la punctele 82 şi 83 din prezenta hotărâre, trebuie precizat că, pe de o parte, articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2014/41 nu impune ca emiterea unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant să fie în mod necesar condiţionată de existenţa unei prezumţii privind comiterea unei infracţiuni grave întemeiată pe fapte concrete, împotriva fiecărei persoane în cauză, la momentul la care este emis acest ordin european de anchetă, atunci când o asemenea cerinţă nu decurge din dreptul statului emitent.

90 Pe de altă parte, această dispoziţie nu se opune nici emiterii unui ordin european de anchetă atunci când integritatea datelor obţinute prin măsura de interceptare nu poate fi verificată din cauza confidenţialităţii bazelor tehnice care au permis această măsură, cu condiţia ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în procedura penală ulterioară. Astfel, integritatea probelor transmise nu poate fi apreciată, în principiu, decât în momentul în care autorităţile competente dispun efectiv de probele în cauză, iar nu în stadiul anterior al emiterii ordinului european de anchetă.

91 În continuare, din modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41, precum şi din distincţia efectuată la articolul 1 alineatul (1) din această directivă, amintită la punctul 68 din respectiva hotărâre, rezultă că, în ipoteza în care "măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă" constau în obţinerea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant, cu alte cuvinte transmiterea acestor probe autorităţilor competente ale statului emitent, un astfel de ordin nu poate fi emis decât cu condiţia ca această transmitere "[să fi putut] fi dispus[ă] în aceleaşi condiţii într-o cauză internă similară".

92 Prin utilizarea termenilor "în aceleaşi condiţii" şi "într-o cauză internă similară", articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41 condiţionează stabilirea condiţiilor precise necesare pentru emiterea unui ordin european de anchetă exclusiv de dreptul statului emitent.

93 Rezultă că, atunci când o autoritate emitentă doreşte să obţină probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant, această autoritate trebuie să condiţioneze un ordin european de anchetă de respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de dreptul propriului său stat membru pentru o cauză internă similară.

94 Aceasta înseamnă că legalitatea unui ordin european de anchetă precum cele în discuţie în litigiul principal, care vizează transmiterea de date aflate în posesia autorităţilor competente ale statului executant, care pot furniza informaţii cu privire la comunicaţiile efectuate de un utilizator al unui telefon mobil ce permit, datorită unui software special şi unui hardware modificat, o comunicaţie criptată end-to-end, este supusă aceloraşi condiţii precum cele aplicabile, dacă este cazul, transmiterii unor astfel de date într-o situaţie pur internă statului emitent.

95 În consecinţă, dacă dreptul statului emitent condiţionează această transmitere de existenţa unor indicii concrete privind săvârşirea unor infracţiuni grave de către persoana acuzată sau de admisibilitatea probelor reprezentate de datele în cauză, adoptarea unui ordin european de anchetă este supusă tuturor acestor condiţii.

96 În schimb, articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41 nu impune, nici într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care datele în cauză au fost colectate de autorităţile competente ale statului executant de pe teritoriul statului emitent şi în interesul acestuia, ca emiterea unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant să fie supusă aceloraşi condiţii de fond precum cele aplicate în statul emitent în materie de strângere a acestor probe.

97 Desigur, articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41 urmăreşte să evite o eludare a normelor şi a garanţiilor prevăzute de dreptul statului emitent. Cu toate acestea, în speţă, nu rezultă că strângerea menţionată şi transmiterea, prin intermediul unui ordin european de anchetă, a probelor astfel strânse ar fi avut drept obiectiv sau efect o asemenea eludare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

98 În plus, întrucât Directiva 2014/41 nu prevede norme diferite privind regimul aplicabil unui ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant în funcţie de locul din care au fost strânse aceste probe, împrejurarea că în speţă statul executant a procedat la această strângere pe teritoriul statului emitent şi în interesul acestuia este, în această privinţă, lipsită de relevanţă.

99 De altfel, trebuie amintit că rezultă în special din considerentele (2), (6) şi (19) ale Directivei 2014/41 că ordinul european de anchetă este un instrument care ţine de cooperarea judiciară în materie penală prevăzută la articolul 82 alineatul (1) TFUE, care se întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare. Or, acest principiu, care constituie "piatra de temelie" a cooperării judiciare în materie penală, este el însuşi întemeiat pe încrederea reciprocă, precum şi pe prezumţia refragabilă că celelalte state membre respectă dreptul Uniunii şi în special drepturile fundamentale [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C-584/19, EU:C:2020:1002, punctul 40].

100 Rezultă că, atunci când autoritatea emitentă doreşte să obţină, prin intermediul unui ordin european de anchetă, transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant, prima dintre aceste autorităţi nu este autorizată să controleze regularitatea procedurii distincte prin care statul membru executant a strâns probele a căror transmitere o solicită. În special, o interpretare contrară a articolului 6 alineatul (1) din această directivă ar conduce, în practică, la un sistem mai complex şi mai puţin eficient, care ar dăuna obiectivului urmărit de directiva menţionată.

101 În plus, trebuie subliniat că Directiva 2014/41 garantează un control jurisdicţional al respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză.

102 Pe de o parte, articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2014/41 impune statelor membre să se asigure că măsurii de investigare care face obiectul unui ordin european de anchetă îi sunt aplicabile căi de atac echivalente celor disponibile într-o cauză internă similară. Or, în acest cadru, revine instanţei competente sarcina de a controla respectarea condiţiilor de emitere a unui astfel de ordin, care sunt enunţate la articolul 6 alineatul (1) din această directivă şi amintite la punctele 87-95 din prezenta hotărâre.

103 Prin urmare, în cazul în care transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale unui alt stat membru ar părea fie disproporţionată în scopul procedurilor penale iniţiate împotriva persoanei în cauză în statul emitent, din cauza, de exemplu, a gravităţii atingerii aduse drepturilor fundamentale ale acestei persoane, fie a fi fost dispusă cu încălcarea regimului juridic aplicabil unei cauze interne similare, instanţa sesizată cu calea de atac împotriva ordinului european de anchetă prin care se dispune această transmitere ar trebui să deducă din aceasta consecinţele care se impun în temeiul dreptului naţional.

104 Pe de altă parte, articolul 14 alineatul (7) din Directiva 2014/41 impune statelor membre să se asigure că în procedurile penale iniţiate în statul emitent se respectă dreptul la apărare şi echitatea procedurilor în cadrul evaluării probelor obţinute prin intermediul acestui ordin european de anchetă.

105 Or, în ceea ce priveşte în special dreptul la un proces echitabil, trebuie amintit mai ales că, atunci când o instanţă consideră că o parte nu este în măsură să prezinte în mod eficient observaţii cu privire la o probă care poate influenţa în mod preponderent aprecierea faptelor, această instanţă trebuie să constate o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi să excludă această probă pentru a evita o asemenea încălcare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiţiile de acces la datele privind comunicaţiile electronice), C-746/18, EU:C:2021:152, punctul 44].

106 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua şi la a treia întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un procuror să emită un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant atunci când aceste probe au fost obţinute în urma interceptării de către aceste autorităţi, pe teritoriul statului emitent, a unor telecomunicaţii ale tuturor utilizatorilor de telefoane mobile care permit, datorită unui software special şi unui hardware modificat, o comunicaţie criptată end-to-end, cu condiţia ca un astfel de ordin să respecte toate condiţiile prevăzute, dacă este cazul, de dreptul statului emitent pentru transmiterea unor asemenea probe într-o situaţie pur internă acestui stat.

Cu privire la a patra întrebare literele a)şi b)

107 Prin intermediul celei de a patra întrebări literele a) şi b), instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă articolul 31 din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că o măsură care constă în infiltrarea de dispozitive terminale în vederea colectării datelor de trafic, de localizare şi de comunicaţii ale unui serviciu de comunicaţii bazat pe internet constituie o "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul acestui articol, care trebuie să fie notificată unui judecător din statul membru pe teritoriul căruia se află subiectul interceptării.

108 Articolul 31 alineatul (1) din această directivă are în vedere ipoteza în care autoritatea competentă a unui stat membru a autorizat, în scopul aplicării unei măsuri de investigare, interceptarea telecomunicaţiilor unui subiect a cărui adresă de comunicaţie este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru, din partea căruia nu este necesară asistenţă tehnică pentru realizarea acestei interceptări. În această ipoteză, primul dintre aceste state membre, denumit "stat membru care realizează interceptarea", trebuie să notifice respectiva interceptare autorităţii competente a celui de al doilea dintre aceste state membre, denumit "stat membru notificat".

109 În ceea ce priveşte, în primul rând, noţiunea de "telecomunicaţii" utilizată în această dispoziţie, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, rezultă atât din cerinţa aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât şi din cea a principiului egalităţii că termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu conţine nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama nu numai de formularea respectivei dispoziţii, ci şi de contextul său şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziţie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, şi Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C-584/19, EU:C:2020:1002, punctul 49].

110 Ţinând seama de faptul că nicio dispoziţie din Directiva 2014/41 nu conţine o definiţie a noţiunii de "telecomunicaţii" utilizată la articolul 31 alineatul (1) din această directivă şi nici o trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare ale acestei noţiuni, trebuie să se considere că această dispoziţie trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă în dreptul Uniunii, în conformitate cu metodologia amintită la punctul anterior.

111 Primo, în ceea ce priveşte modul de redactare a articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41, termenul "telecomunicaţii" face trimitere, în sensul său uzual, la toate procedeele de transmitere de informaţii la distanţă.

112 Secundo, în ceea ce priveşte contextul în care se înscrie articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41, trebuie arătat că alineatul (2) al acestui articol prevede că notificarea menţionată la alineatul (1) al articolului respectiv se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa C la această directivă. Or, intitulat "Ţinta interceptării", punctul B. III din această anexă are în vedere atât un număr de telefon, cât şi o adresă de protocol internet ("adresa IP") sau chiar o adresă de e-mail. Interpretarea largă a termenului "telecomunicaţii" este în plus confirmată de articolul 31 alineatul (3) din Directiva 2014/41, care are în vedere, în mod nediferenţiat, "materialele" interceptate.

113 Tertio, în ceea ce priveşte obiectivul articolului 31 din Directiva 2014/41, din considerentul (30) al acesteia reiese că posibilităţile de cooperare în temeiul acestei directive privind interceptarea telecomunicaţiilor nu ar trebui să se limiteze la conţinutul acestora, ci ar trebui să vizeze de asemenea colectarea de date privind traficul şi localizarea asociate cu aceste telecomunicaţii.

114 Rezultă că infiltrarea de dispozitive terminale în vederea colectării datelor de comunicaţie, dar şi a datelor de trafic sau de localizare de la un serviciu de comunicaţii bazat pe internet constituie o "interceptare a telecomunicaţiilor", în sensul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41.

115 În al doilea rând, în ceea ce priveşte autoritatea căreia trebuie să îi fie adresată notificarea prevăzută la acest articol, reiese, primo, din modul de redactare a articolului 31 alineatul (1) din această directivă că legiuitorul Uniunii s-a limitat să facă trimitere la "autoritatea competentă a statului membru notificat", fără a preciza natura, administrativă sau jurisdicţională, pe care ar trebui să o aibă această autoritate sau funcţiile acesteia.

116 Secundo, trebuie arătat de asemenea, pe de o parte, că autoritatea menţionată nu face parte dintre informaţiile enumerate la articolul 33 din Directiva 2014/41 care trebuiau să fie comunicate de statele membre Comisiei Europene. Pe de altă parte, din formularul prevăzut în anexa C la această directivă, care, astfel cum s-a arătat la punctul 112 din prezenta hotărâre, trebuie să fie utilizat pentru a notifica "interceptarea telecomunicaţiilor" în sensul articolului 31 alineatul (1) din directiva amintită, reiese că singura indicaţie care trebuie menţionată în această privinţă pe formularul respectiv este "statul membru notificat".

117 Rezultă că revine fiecărui stat membru sarcina de a desemna autoritatea competentă să primească notificarea prevăzută la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41. În ipoteza în care statul membru care realizează interceptarea nu ar fi în măsură să identifice autoritatea competentă a statului membru notificat, această notificare ar putea fi adresată oricărei autorităţi a statului membru notificat pe care statul membru care realizează interceptarea ar considera-o aptă în acest sens.

118 În această privinţă, este necesar totuşi să se precizeze că autoritatea competentă, în sensul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2014/41, poate, în temeiul articolului 31 alineatul (3) din această directivă, printre altele să notifice că interceptarea nu poate fi realizată sau i se va pune capăt dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară. Rezultă că, în cazul în care autoritatea care primeşte notificarea nu este autoritatea competentă în temeiul dreptului statului membru notificat, această primă autoritate trebuie, pentru a asigura efectul util al articolului 31 din Directiva 2014/41, să transmită din oficiu notificarea autorităţii competente.

119 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare literele a) şi b) că articolul 31 din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că o măsură care constă în infiltrarea de dispozitive terminale în vederea colectării datelor de trafic, de localizare şi de comunicaţii ale unui serviciu de comunicaţii bazat pe internet constituie o "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul acestui articol, care trebuie să fie notificată autorităţii desemnate în acest scop de statul membru pe teritoriul căruia se află subiectul interceptării. În ipoteza în care statul membru care realizează interceptarea nu este în măsură să identifice autoritatea competentă a statului membru notificat, această notificare poate fi adresată oricărei autorităţi a statului membru notificat pe care statul membru care realizează interceptarea o consideră aptă în acest sens.

Cu privire la a patra întrebare litera c)

120 Prin intermediul celei de a patra întrebări litera c), instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă articolul 31 din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că urmăreşte să protejeze drepturile utilizatorilor vizaţi de o măsură de "interceptare a telecomunicaţiilor", în sensul acestui articol, şi că respectiva protecţie s-ar extinde la utilizarea datelor astfel colectate în cadrul urmăririi penale iniţiate în statul membru notificat.

121 Mai întâi, spre deosebire de "interceptarea telecomunicaţiilor cu asistenţă tehnică din partea unui alt stat membru" reglementată la articolul 30 din Directiva 2014/41, "interceptarea telecomunicaţiilor" prevăzută la articolul 31 din această directivă, adică cea care nu necesită asistenţă tehnică din partea statului membru pe teritoriul căruia se află subiectul acestei interceptări, nu face obiectul unui ordin european de anchetă. Rezultă că diferitele condiţii şi garanţii care încadrează un astfel de ordin nu se aplică interceptării menţionate.

122 În continuare, după cum s-a arătat la punctul 118 din prezenta hotărâre, din termenii articolului 31 alineatul (3) din Directiva 2014/41 reiese că autoritatea competentă a statului membru notificat poate, dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, să notifice autorităţii competente a statului membru care realizează interceptarea faptul că interceptarea respectivă nu poate fi realizată sau i se va pune capăt ori, dacă este cazul, faptul că materialele interceptate nu pot fi utilizate sau pot fi utilizate doar în condiţiile pe care le specifică aceasta.

123 Utilizarea verbului "a putea" în această dispoziţie presupune că statul membru notificat dispune de o posibilitate care ţine de aprecierea autorităţii competente a acestui stat, exercitarea respectivei posibilităţi trebuind să fie justificată de faptul că o asemenea interceptare nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară.

124 Articolul 31 din Directiva 2014/41 urmăreşte astfel nu numai să garanteze respectarea suveranităţii statului membru notificat, ci şi să asigure că nivelul de protecţie garantat în acest stat membru în materie de interceptare a telecomunicaţiilor nu este compromis. Prin urmare, în măsura în care o măsură de interceptare a telecomunicaţiilor constituie o ingerinţă adusă dreptului la respectarea vieţii private şi a comunicaţiilor, consacrat la articolul 7 din cartă, al subiectului interceptării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 36), este necesar să se considere că articolul 31 din Directiva 2014/41 urmăreşte de asemenea să protejeze drepturile persoanelor vizate de o atare măsură, finalitate care se extinde la utilizarea datelor în scopul urmăririi penale în statul membru notificat.

125 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare litera c) că articolul 31 din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că urmăreşte de asemenea să protejeze drepturile utilizatorilor vizaţi de o măsură de "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul acestui articol.

Cu privire la a cincea întrebare

126 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă principiul efectivităţii impune judecătorului penal naţional să înlăture, în cadrul unei proceduri penale iniţiate împotriva unei persoane bănuite de acte de infracţionalitate, informaţii şi probe care au fost obţinute cu încălcarea prevederilor dreptului Uniunii.

127 Cu titlu introductiv, trebuie arătat, pe de o parte, că nu este necesar să se răspundă la această întrebare decât în ipoteza în care instanţa de trimitere ar ajunge, pe baza răspunsurilor la primele patru întrebări preliminare, la concluzia că ordinele europene de anchetă au fost dispuse în mod nelegal.

128 Pe de altă parte, în stadiul actual al dreptului Uniunii, revine, în principiu, numai dreptului naţional sarcina de a stabili normele referitoare la admisibilitatea şi la aprecierea, în cadrul unei proceduri penale, a informaţiilor şi a elementelor de probă care au fost obţinute într-un mod contrar dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net şi alţii, C-511/18, C-512/18 şi C-520/18, EU:C:2020:791, punctul 222).

129 Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuţia de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor în justiţie destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe-Zentralfinanz şi Rewe-Zentral, 33/76, EU:C:1976:188, punctul 5, precum şi Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net şi alţii, C-511/18, C-512/18 şi C-520/18, EU:C:2020:791, punctul 223).

130 Cu toate acestea, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 104 şi 105 din prezenta hotărâre, nu se poate ignora că articolul 14 alineatul (7) din Directiva 2014/41 impune în mod expres statelor membre să se asigure, fără a aduce atingere normelor procedurale interne, că în procedurile penale din statul emitent se respectă dreptul la apărare şi echitatea procedurilor în cadrul evaluării probelor obţinute prin intermediul ordinului european de anchetă, ceea ce implică faptul că o probă pe care o parte nu este în măsură să o pună în discuţie în mod eficient trebuie să fie exclusă din procedura penală.

131 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 14 alineatul (7) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că impune judecătorului penal naţional să înlăture, în cadrul unei proceduri penale iniţiate împotriva unei persoane bănuite de acte de infracţionalitate, informaţii şi probe dacă respectiva persoană nu este în măsură să pună în discuţie în mod eficient aceste informaţii şi aceste probe şi dacă ele pot influenţa în mod preponderent aprecierea faptelor.

Cu privire la cheltuielile de judecată

132 Întrucât, în privinţa părţilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1) Articolul 1 alineatul (1) şi articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală

trebuie interpretate în sensul că

un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant nu trebuie în mod necesar să fie emis de un judecător atunci când, în temeiul dreptului statului emitent, într-o procedură pur internă acestui stat, strângerea iniţială a acestor probe ar fi trebuit să fie dispusă de un judecător, însă un procuror este competent să dispună transmiterea probelor menţionate.

2) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune ca un procuror să emită un ordin european de anchetă care vizează transmiterea de probe aflate deja în posesia autorităţilor competente ale statului executant atunci când aceste probe au fost obţinute în urma interceptării de către aceste autorităţi, pe teritoriul statului emitent, a unor telecomunicaţii ale tuturor utilizatorilor de telefoane mobile care permit, datorită unui software special şi unui hardware modificat, o comunicaţie criptată end-to-end, cu condiţia ca un astfel de ordin să respecte toate condiţiile prevăzute, dacă este cazul, de dreptul statului emitent pentru transmiterea unor asemenea probe într-o situaţie pur internă acestui stat.

3) Articolul 31 din Directiva 2014/41

trebuie interpretat în sensul că

o măsură care constă în infiltrarea de dispozitive terminale în vederea colectării datelor de trafic, de localizare şi de comunicaţii ale unui serviciu de comunicaţii bazat pe internet constituie o "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul acestui articol, care trebuie să fie notificată autorităţii desemnate în acest scop de statul membru pe teritoriul căruia se află subiectul interceptării. În ipoteza în care statul membru care realizează interceptarea nu este în măsură să identifice autoritatea competentă a statului membru notificat, această notificare poate fi adresată oricărei autorităţi a statului membru notificat pe care statul membru care realizează interceptarea o consideră aptă în acest sens.

4) Articolul 31 din Directiva 2014/41

trebuie interpretat în sensul că

urmăreşte de asemenea să protejeze drepturile utilizatorilor vizaţi de o măsură de "interceptare a telecomunicaţiilor" în sensul acestui articol.

5) Articolul 14 alineatul (7) din Directiva 2014/41

trebuie interpretat în sensul că

impune judecătorului penal naţional să înlăture, în cadrul unei proceduri penale iniţiate împotriva unei persoane bănuite de acte de infracţionalitate, informaţii şi probe dacă respectiva persoană nu este în măsură să pună în discuţie în mod eficient aceste informaţii şi aceste probe şi dacă ele pot influenţa în mod preponderent aprecierea faptelor.

Semnături

* Limba de procedură: germana.