HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi)

8 mai 2024(*)

"Trimitere preliminară – Stat de drept – Independenţa justiţiei – Articolul 19 alineatul (1) TUE – Mecanism de cooperare şi de verificare – Obiective de referinţă acceptate de România – Lupta împotriva corupţiei – Investigarea infracţiunilor din justiţie – Acţiune împotriva desemnării procurorilor competenţi să efectueze aceste investigaţii – Calitate procesuală activă a asociaţiilor profesionale ale magistraţilor"

În cauza C-53/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Piteşti (România), prin decizia din 31 ianuarie 2023, primită de Curte la 2 februarie 2023, în procedura

Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România",

Asociaţia "Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor"

împotriva

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Procurorul General al României,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Arabadjiev, preşedinte de cameră, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreşedintele Curţii, domnii T. von Danwitz şi A. Kumin şi doamna I. Ziemele, judecători,

avocat general: domnul A. M. Collins,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observaţiile prezentate:

– pentru Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România", de D. Călin şi L. Zaharia;

– pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Procurorul General al României, de A.-F. Florenţa, în calitate de agent;

– pentru guvernul român, de L.-E. Baţagoi, E. Gane şi L. Ghiţă, în calitate de agenţi;

– pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, I. V. Rogalski şi P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 1 februarie 2024,

pronunţă prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) şi a articolului 19 alineatul (1) TUE, a articolelor 12 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare "carta"), a anexei IX la Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203), intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, precum şi a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (JO 2006, L 354, p. 56, Ediţie specială, 11/vol. 51, p. 55).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi Asociaţia "Mişcarea pentru Apărarea Statului Procurorilor", pe de o parte, şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Procurorul General al României (denumit în continuare "procurorul general"), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unui ordin de desemnare a mai multor procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România) (denumit în continuare "PÎCCJ").

Cadrul juridic

3 Articolul 8 alineatul (1¹) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004) prevede:

"Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat."

Litigiul principal şi întrebările preliminare

4 La 5 august 2022, reclamantele din litigiul principal au sesizat, în calitate de asociaţii profesionale ale magistraţilor, Curtea de Apel Piteşti (România), care este instanţa de trimitere, cu o acţiune având ca obiect anularea parţială a unui ordin de desemnare la PÎCCJ a unor procurori care vor efectua urmărirea penală în cauzele de corupţie care intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (România) şi care privesc judecători şi procurori.

5 În susţinerea acţiunii lor, reclamantele din litigiul principal arată în esenţă că reglementarea naţională pe care se întemeiază acest ordin este contrară diverselor dispoziţii ale dreptului Uniunii, astfel încât această reglementare ar fi trebuit să fie înlăturată de procurorul general. Reglementarea menţionată a desfiinţat Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul PÎCCJ şi a atribuit competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de judecători şi procurori unor procurori anume desemnaţi de procurorul general, la propunerea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (România), pentru o perioadă de patru ani.

6 Instanţa de trimitere arată în primul rând că, în temeiul normelor procedurale române, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România), ar trebui să declare inadmisibilă acţiunea în anulare din litigiul principal.

7 Ea arată în această privinţă că, deşi reglementarea română recunoaşte dreptul de a contesta un act administrativ oricărei persoane al cărei interes legitim a fost vătămat, din această reglementare reiese că persoanele de drept privat nu pot invoca un interes public decât în măsura în care vătămarea acestui interes decurge logic dintr-o încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat. Or, în ceea ce priveşte asociaţiile, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie condiţionează admisibilitatea unei acţiuni precum cea în discuţie în litigiul principal de existenţa unei legături directe între actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele urmărite de asociaţia reclamantă. Pe baza acestei jurisprudenţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în mai multe hotărâri, că asociaţiile profesionale ale magistraţilor nu justificau un interes de a exercita acţiuni împotriva unor decizii referitoare la numirea magistraţilor.

8 Instanţa de trimitere subliniază însă că reclamantele din litigiul principal urmăresc să obţină o protecţie jurisdicţională efectivă într-un domeniu reglementat de dreptul Uniunii. Aceasta consideră, prin urmare, că este necesar să se stabilească dacă interpretarea normelor procedurale naţionale reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este contrară articolului 2 şi articolului 19 alineatul (1) TUE în corelaţie cu articolele 12 şi 47 din cartă.

9 În această privinţă, ea arată în special că Curtea a recunoscut o calitate procesuală activă asociaţiilor de protecţie a mediului şi că s-a pronunţat cu privire la cereri de decizie preliminară formulate în cauze principale introduse de asociaţii profesionale ale magistraţilor.

10 În al doilea rând, instanţa de trimitere ridică problema compatibilităţii cu dreptul Uniunii şi în special cu articolul 19 alineatul (1) TUE, precum şi cu angajamentele României în materie de luptă împotriva corupţiei a noii reglementări adoptate de acest stat membru în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale cu privire la infracţiunile comise de judecători şi procurori.

11 În aceste condiţii, Curtea de Apel Piteşti a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

"1) Articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE şi, în corelaţie cu acestea, articolul 12 şi articolul 47 [din] [cartă] se opun limitării formulării unor acţiuni judiciare de către asociaţiile profesionale ale magistraţilor în scopul promovării şi apărării independenţei judecătorilor şi a statului de drept, precum şi al salvgardării statutului profesiei, prin introducerea condiţiei existenţei unui interes legitim privat limitat excesiv, în baza unei decizii obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmate de o practică naţională în cauze similare celei în care este formulată prezenta cerere, prin impunerea unei legături directe între actul administrativ supus controlului de legalitate al instanţelor şi scopul direct şi obiectivele asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, prevăzute în statutul acestora, în situaţii în care asociaţiile urmăresc obţinerea unei protecţii jurisdicţionale efective în domenii reglementate de dreptul Uniunii în acord cu scopul şi obiectivele generale statutare?

2) În funcţie de răspunsul la prima întrebare, articolul 2, articolul 4 alineatul (3) şi articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, anexa IX la [Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană] şi Decizia 2006/928 se opun unei reglementări naţionale care restrânge competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin atribuirea competenţei de anchetare a infracţiunilor de corupţie (lato sensu) săvârşite de judecători şi procurori în sarcina exclusivă a unor procurori anume desemnaţi ([de procurorul general], la propunerea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii) din cadrul [PÎCCJ], respectiv al parchetelor de pe lângă curţile de apel, aceştia din urmă având în competenţă şi celelalte categorii de infracţiuni comise de judecători şi procurori?"

Cu privire la competenţa Curţii şi la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

12 Procurorul general contestă competenţa Curţii şi admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Acesta susţine mai întâi că întrebările preliminare au un caracter ipotetic şi vizează exclusiv dreptul naţional. În continuare, întrucât reclamantele din litigiul principal nu ar invoca niciun drept personal protejat de dreptul Uniunii, situaţia din litigiul principal nu ar intra în domeniul de aplicare al acestui drept. Ar rezulta că Curtea nu este competentă să interpreteze dispoziţiile cartei vizate de aceste întrebări. În sfârşit, cererea de decizie preliminară ar invita Curtea să se pronunţe cu privire la legalitatea unor măsuri de drept naţional, ceea ce de asemenea ar depăşi competenţa sa.

13 Guvernul român apreciază că prima întrebare este inadmisibilă. Acesta arată că instanţa de trimitere nu explică în mod clar situaţia de fapt în discuţie în litigiul principal şi nu arată nici în ce mod, nici în ce temei li s-ar refuza reclamantelor din litigiul principal dreptul de acces la o instanţă. În special, din decizia de trimitere ar reieşi că acţiunea introdusă de reclamantele din litigiul principal îndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite în dreptul român, ceea ce ar lipsi de orice interes prima întrebare. Astfel, instanţa de trimitere s-ar confrunta cel mult cu o dificultate de interpretare a dreptului naţional.

14 În această privinţă, în ceea ce priveşte competenţa Curţii de a răspunde la întrebările preliminare, trebuie arătat, în primul rând, că sistemul de cooperare stabilit la articolul 267 TFUE este întemeiat pe o separare clară a funcţiilor între instanţele naţionale şi Curte. În cadrul unei proceduri iniţiate în temeiul acestui articol, interpretarea prevederilor naţionale este de competenţa instanţelor statelor membre, iar nu a Curţii şi nu este de competenţa acesteia din urmă să se pronunţe asupra compatibilităţii normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii. În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanţei naţionale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii [Hotărârea din 10 martie 2022, Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (Asigurare de sănătate completă), C-247/20, EU:C:2022:177, punctul 47 şi jurisprudenţa citată].

15 În speţă, pe de o parte, din termenii întrebărilor preliminare reiese că acestea au în mod direct ca obiect interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii. În aceste condiţii, nu se poate considera că întrebările respective se referă la interpretarea unor dispoziţii de drept naţional.

16 Pe de altă parte, deşi întrebările menţionate urmăresc să obţină din partea Curţii elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să permită aprecierea compatibilităţii cu acest drept a anumitor reglementări naţionale, nu este mai puţin adevărat că ele nu invită Curtea să se pronunţe ea însăşi cu privire la această compatibilitate.

17 În al doilea rând, în ceea ce priveşte argumentul formulat de procurorul general potrivit căruia situaţia în discuţie în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea a statuat deja că o reglementare naţională care a înfiinţat şi care reglementează organizarea unei secţii a parchetului român însărcinate să efectueze urmărirea penală a infracţiunilor din justiţie şi competente să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi că ea trebuie, în consecinţă, să respecte cerinţele care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolul 2 şi din articolul 19 alineatul (1) TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 57 şi jurisprudenţa citată].

18 Deşi nu rezultă în mod direct din această constatare că articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) TUE conferă drepturi individuale reclamantelor din litigiul principal, poziţia procurorului general potrivit căreia nu aceasta ar fi situaţia are legătură, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 21 din concluzii, cu aspecte de fond care nu sunt de natură să afecteze competenţa Curţii de a răspunde la întrebările adresate.

19 Astfel, prima întrebare urmăreşte tocmai să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) TUE, impune instanţelor naţionale să recunoască admisibilitatea unei acţiuni în anulare introduse de o asociaţie profesională a magistraţilor, prin care aceasta contestă compatibilitatea cu respectivul drept a numirii unor magistraţi în cadrul unei secţii a parchetului român competente să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor.

20 Prin urmare, fără a fi necesar să se aprecieze aplicabilitatea într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal a tuturor dispoziţiilor de drept al Uniunii citate în întrebările preliminare, trebuie să se constate că competenţa Curţii nu poate fi înlăturată pentru motivul că situaţia în discuţie în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

21 În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de decizie preliminară, trebuie arătat că dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii reiese că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanţa naţională în cadrul normativ şi factual pe care îl defineşte sub propria răspundere şi a cărui exactitate Curtea nu are competenţa să o verifice beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanţă naţională este posibilă printre altele numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică [Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Odbor azylové a migrační politiky MV (Domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea), C-257/22, EU:C:2023:852, punctul 28 şi jurisprudenţa citată].

22 Pe de altă parte, în cadrul cooperării dintre Curte şi instanţele naţionale, necesitatea de a ajunge la o interpretare sau la o apreciere a validităţii dreptului Uniunii care să fie utilă instanţei naţionale presupune ca aceasta să respecte cu stricteţe cerinţele care privesc conţinutul unei cereri de decizie preliminară şi care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curţii, pe care instanţa de trimitere se prezumă că îl cunoaşte. Aceste cerinţe sunt de altfel amintite în Recomandările Curţii în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1) (Hotărârea din 13 iulie 2023, Azienda Ospedale-Universita di Padova, C-765/21, EU:C:2023:566, punctul 30 şi jurisprudenţa citată).

23 Astfel, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanţei naţionale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual şi normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puţin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. În plus, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanţa naţională să ridice problema interpretării dreptului Uniunii şi să considere necesar să adreseze Curţii o întrebare preliminară [Hotărârea din 25 mai 2023, Dyrektor Izby Administracji Skarbowej w Warszawie (TVA – Achiziţie fictivă, C-114/22, EU:C:2023:430, punctul 22 şi jurisprudenţa citată].

24 În speţă, cererea de decizie preliminară cuprinde toate elementele necesare pentru a permite Curţii să răspundă la întrebările adresate.

25 În ceea ce priveşte în special prima întrebare, dintr-o lectură de ansamblu a acestei cereri şi din înşişi termenii acestei întrebări reiese că instanţa de trimitere consideră că, în cazul unui răspuns negativ la întrebarea menţionată, va fi determinată să reţină interpretarea reglementării naţionale relevante care decurge din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, să respingă ca inadmisibilă acţiunea în discuţie în litigiul principal.

26 Rezultă că această instanţă a expus, în cererea de decizie preliminară, atât cadrul factual şi normativ în care se înscrie prima întrebare, cât şi motivele pentru care consideră necesar să o adreseze Curţii, motive care permit de altfel să se stabilească faptul că această întrebare prezintă utilitate pentru soluţionarea litigiului principal.

27 În plus, din această cerere rezultă că, în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea menţionată, instanţa de trimitere va fi chemată, pentru a aprecia argumentaţia prezentată de reclamantele din litigiul principal, să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării naţionale la care se raportează a doua întrebare.

28 Prin urmare, întrebările preliminare nu pot fi considerate ipotetice.

29 Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se constate că Curtea este competentă să răspundă la cererea de decizie preliminară şi că întrebările adresate sunt admisibile.

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

30 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolele 12 şi 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care, prin condiţionarea admisibilităţii unei acţiuni în anulare împotriva desemnării procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor de existenţa unui interes legitim privat, exclude în practică posibilitatea ca o astfel de acţiune să fie introdusă de asociaţii profesionale ale magistraţilor în scopul apărării principiului independenţei judecătorilor.

31 În măsura în care guvernul român arată, în susţinerea răspunsului pe care îl propune la prima întrebare, că, contrar celor indicate de instanţa de trimitere, aplicarea reglementării naţionale în discuţie în litigiul principal nu conduce în mod necesar la constatarea inadmisibilităţii acţiunii în discuţie în litigiul principal, trebuie amintit că, în cadrul repartizării competenţelor între instanţele Uniunii şi cele naţionale, Curtea trebuie să ia în considerare contextul factual şi normativ în care se înscriu întrebările preliminare, aşa cum este definit în decizia de trimitere. Astfel, examinarea unei trimiteri preliminare nu poate fi realizată în raport cu interpretarea dreptului naţional invocată de guvernul unui stat membru [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C-194/19, EU:C:2021:270, punctul 26 şi jurisprudenţa citată].

32 Or, instanţa de trimitere a arătat că interpretarea reglementării române relevante reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce în mod necesar la respingerea ca inadmisibilă a unei acţiuni precum cea în discuţie în litigiul principal, ca urmare a imposibilităţii unei asociaţii profesionale a magistraţilor de a invoca un interes legitim privat care poate justifica calitatea sa procesuală activă pentru introducerea unei asemenea acţiuni, motiv pentru care prima întrebare se referă la o astfel de interpretare a reglementării menţionate.

33 Interpretarea normelor procedurale de drept român invocată de guvernul român nu poate, în consecinţă, să fie reţinută de Curte în cadrul prezentei proceduri preliminare.

34 Odată făcute precizările care precedă, trebuie subliniat că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredinţează instanţelor naţionale şi Curţii sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum şi protecţia jurisdicţională pe care dreptul menţionat o conferă justiţiabililor [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 188, precum şi Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 39].

35 Existenţa însăşi a unui control jurisdicţional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept. În acest temei şi astfel cum prevede articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac şi de proceduri care să le asigure justiţiabililor respectarea dreptului lor la protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, consacrat la articolele 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, cărora le corespunde articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 219, precum şi jurisprudenţa citată).

36 În acest context, revine în principiu statelor membre în special sarcina de a determina calitatea procesuală şi interesul justiţiabilului de a exercita o acţiune, fără a aduce însă atingere dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, EU:C:2007:163, punctul 42 şi jurisprudenţa citată).

37 În această privinţă, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor care urmăresc să asigure protecţia drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justiţiabililor nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C-432/05, EU:C:2007:163, punctul 43 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC şi alţii, C-234/17, EU:C:2018:853, punctul 22).

38 În ceea ce priveşte principiul echivalenţei, potrivit indicaţiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal pare să se aplice în acelaşi mod acţiunilor prevăzute pentru protecţia drepturilor conferite de dreptul Uniunii şi acţiunilor similare de natură internă. În special, sub rezerva verificării de către instanţa de trimitere, nu pare că interesul de a exercita acţiunea al persoanelor de drept privat şi în special al asociaţiilor este examinat în mod diferit, după cum acestea încearcă să invoce un interes public întemeiat pe dreptul Uniunii precum principiul independenţei judecătorilor sau un interes public întemeiat pe dreptul naţional.

39 În ceea ce priveşte principiul efectivităţii, din această cerere rezultă că, astfel cum se arată la punctul 7 din prezenta hotărâre, reglementarea naţională menţionată permite oricărei persoane care demonstrează un interes legitim privat să conteste un act administrativ precum ordinul în discuţie în litigiul principal, inclusiv prin invocarea unei atingeri aduse unui interes public care decurge din el. În aceste condiţii, o protecţie jurisdicţională efectivă pare asigurată de dreptul părţilor în cauză şi în special al judecătorilor şi al procurorilor afectaţi de o măsură naţională care îi vizează de a se prevala de respectarea cerinţelor articolului 19 alineatul (1) TUE, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

40 Desigur, astfel cum subliniază această instanţă, Curtea a constatat deja că statele membre sunt obligate, în anumite cazuri, să autorizeze asociaţii reprezentative să acţioneze în justiţie pentru a proteja mediul sau pentru a combate discriminările (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation, C-664/15, EU:C:2017:987, punctul 58, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2020, Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI, C-507/18, EU:C:2020:289, punctul 60).

41 Totuşi, pe de o parte, aceste constatări ale Curţii decurg din drepturi procedurale conferite în mod specific asociaţiilor reprezentative prin Convenţia privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi aprobată în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 201), sau prin acte de drept derivat precum Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 6, p. 7).

42 Pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii reiese că, chiar şi în domeniile vizate la punctul 40 din prezenta hotărâre, statele membre rămân libere, în cazul în care această convenţie sau aceste acte nu impun în mod specific recunoaşterea calităţii procesuale active unor asociaţii reprezentative, să confere sau nu această calitate unor astfel de asociaţii. În plus, în ipoteza în care statele membre intenţionează, în acest cadru, să recunoască calitatea menţionată unor asociaţii reprezentative, le revine sarcina de a defini atât sfera de aplicare a acţiunilor în justiţie care le sunt deschise, cât şi condiţiile cărora li se supune iniţierea acestor acţiuni, cu respectarea dreptului la o cale de atac efectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2008, Feryn, C-54/07, EU:C:2008:397, punctul 27, Hotărârea din 23 aprilie 2020, Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI, C-507/18, EU:C:2020:289, punctele 62-64, şi Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Deutsche Umwelthilfe (Omologarea autovehiculelor), C-873/19, EU:C:2022:857, punctele 63 şi 65, precum şi jurisprudenţa citată].

43 Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 38 din concluzii, nicio dispoziţie de drept al Uniunii nu impune statelor membre să garanteze asociaţiilor profesionale ale magistraţilor drepturi procedurale care să le permită să conteste orice presupusă incompatibilitate cu dreptul Uniunii a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale legate de statutul judecătorilor.

44 Prin urmare, nu se poate deduce din obligaţia, menţionată la punctul 35 din prezenta hotărâre, de a prevedea un sistem de căi de atac şi de proceduri care să le asigure justiţiabililor respectarea dreptului lor la protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii că statele membre sunt ţinute, în general, să garanteze acestor asociaţii dreptul de a introduce o cale de atac întemeiată pe o astfel de incompatibilitate cu dreptul Uniunii.

45 Împrejurarea că Curtea a răspuns la cereri de decizie preliminară care i-au fost adresate în cauze în care instanţa de trimitere fusese sesizată de asociaţii profesionale ale magistraţilor nu este de natură să repună în discuţie această apreciere, întrucât nu revine Curţii sarcina să se pronunţe, în cadrul unei cauze preliminare, cu privire la admisibilitatea acţiunilor principale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler şi alţii, C-62/14, EU:C:2015:400, punctul 26, precum şi jurisprudenţa citată).

46 Luarea în considerare a articolului 12 din cartă, la care se referă instanţa de trimitere, nu poate justifica o soluţie diferită, întrucât acesta se limitează să consacre libertatea de asociere, fără a impune însă ca asociaţiile să fie în mod necesar autorizate să acţioneze în justiţie pentru a apăra un obiectiv de interes general.

47 Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii referitoare la principiul independenţei judecătorilor. În această privinţă, în ceea ce priveşte, mai precis, posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva deciziilor referitoare la desemnarea procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor, trebuie amintit că, pentru a se conforma articolului 19 alineatul (1) TUE, orice stat membru trebuie să se asigure că autorităţile care, în calitate de "instanţă" în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerinţele unei protecţii jurisdicţionale efective [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 191, precum şi Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 40].

48 Or, pentru a garanta că autorităţile care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecţia jurisdicţională efectivă impusă de această dispoziţie, prezervarea independenţei acestora este primordială, astfel cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menţionează accesul la o instanţă judecătorească "independentă" printre cerinţele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată).

49 Cerinţa de independenţă a instanţelor, care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune ca autoritatea respectivă să îşi exercite funcţiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare faţă de nimeni şi fără să primească dispoziţii sau instrucţiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenţii sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenţei de judecată a membrilor săi şi să le influenţeze deciziile. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noţiunea de "imparţialitate" şi vizează echidistanţa faţă de părţile în litigiu şi de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest din urmă aspect ar impune respectarea obiectivităţii şi lipsa oricărui interes în soluţionarea litigiului, în afară de stricta aplicare a normei de drept [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 41 şi jurisprudenţa citată].

50 Trebuie arătat că normele care exclud posibilitatea asociaţiilor profesionale ale magistraţilor de a formula o acţiune împotriva deciziilor care se referă la desemnarea procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva unor magistraţi nu sunt de natură să aducă atingere în mod direct acestor cerinţe, întrucât aceste norme nu sunt susceptibile, ca atare, să afecteze capacitatea judecătorilor de a-şi exercita funcţiile în mod autonom şi imparţial.

51 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, garanţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existenţa unor norme care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepţia justiţiabililor, referitoare la impenetrabilitatea autorităţii în cauză în raport cu elemente exterioare şi la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 196, precum şi Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 82].

52 În această privinţă, din jurisprudenţa Curţii rezultă că, în anumite împrejurări, statele membre sunt obligate, pentru a garanta respectarea cerinţei de independenţă a judecătorilor, să prevadă anumite căi legale care să permită controlul legalităţii măsurilor naţionale care au consecinţe asupra carierei judecătorilor sau asupra compunerii instanţelor naţionale.

53 Astfel, mai întâi, această cerinţă impune, în conformitate cu jurisprudenţa menţionată, ca regimul disciplinar să prezinte garanţiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui atare regim ca sistem de control politic al conţinutului deciziilor judiciare. În această privinţă, adoptarea unor norme care prevăd intervenţia unei instanţe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 şi 48 din cartă, în special dreptul la apărare, şi care consacră posibilitatea de a contesta în justiţie deciziile organelor disciplinare face parte dintr-un ansamblu de garanţii esenţiale pentru prezervarea independenţei puterii judecătoreşti (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 198, precum şi jurisprudenţa citată).

54 De asemenea, măsurile de mutare în lipsa consimţământului, adoptate în afara cadrului regimului disciplinar, trebuie să poată fi contestate în justiţie, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 şi 48 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar şi cauze publice a Curţii Supreme – Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 118].

55 În continuare, Curtea a statuat că dreptul fundamental la un proces echitabil şi în special garanţiile privind accesul la o instanţă judecătorească independentă, imparţială şi constituită în prealabil prin lege ce caracterizează acest drept fundamental implică printre altele că orice instanţă are obligaţia de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanţă atunci când se iveşte o îndoială serioasă cu privire la acest aspect, acea verificare fiind necesară pentru încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire justiţiabilului [Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independenţa şi viaţa privată a judecătorilor), C-204/21, EU:C:2023:442, punctul 129].

56 În sfârşit, într-un context marcat de reforme generale ale sistemului judiciar care limitează independenţa judecătorilor, lipsa unor garanţii suficiente din partea unui organ chemat să propună numirea judecătorilor ar putea face necesară existenţa unei căi de atac jurisdicţionale deschise candidaţilor neselectaţi, chiar şi limitată, pentru a contribui la protejarea procesului de numire a judecătorilor în cauză de influenţe directe sau indirecte şi pentru a evita, in fine, posibilitatea naşterii unor îndoieli legitime, în percepţia justiţiabililor, în ceea ce priveşte independenţa judecătorilor desemnaţi la finalul acestui proces [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. şi alţii (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, punctul 136].

57 În acest context, trebuie amintit, în ceea ce priveşte desemnarea procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor, că statele membre sunt obligate, pentru a evita printre altele apariţia unor astfel de îndoieli, să garanteze, în general, că acţiunea acestor procurori va fi reglementată de norme efective care respectă pe deplin cerinţa de independenţă a judecătorilor. Normele adoptate în acest scop trebuie în special, la fel ca normele privind răspunderea disciplinară a acestor magistraţi, să prevadă garanţiile necesare care să asigure că astfel de urmăriri penale nu pot fi utilizate ca un sistem de control politic al activităţii magistraţilor menţionaţi şi să garanteze pe deplin respectarea drepturilor consacrate la articolele 47 şi 48 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia "Forumul Judecătorilor din România" şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 213).

58 Dat fiind, în primul rând, că statele membre sunt obligate să adopte, precum şi să aplice asemenea norme, în al doilea rând, că asociaţiile profesionale ale magistraţilor nu sunt în principiu vizate în mod direct de desemnarea procurorilor, inclusiv atunci când aceştia din urmă vor fi competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor, şi, în al treilea rând, că din consideraţiile care figurează la punctele 43-46 din prezenta hotărâre rezultă că dreptul Uniunii nu impune, în general, recunoaşterea drepturilor procedurale specifice unor astfel de asociaţii, nu se poate considera că simplul fapt că o reglementare naţională nu autorizează asociaţiile profesionale ale magistraţilor să introducă o acţiune în anulare împotriva deciziilor care se referă la desemnarea procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva unor magistraţi este suficient pentru a genera, în percepţia justiţiabililor, îndoieli legitime cu privire la independenţa judecătorilor.

59 Din elementele care precedă rezultă că cerinţa de independenţă a judecătorilor nu poate, în general, să fie interpretată în sensul că obligă statele membre să autorizeze asociaţiile profesionale ale magistraţilor să introducă astfel de acţiuni.

60 De altfel, nici din articolul 47 din cartă nu poate fi dedus un drept al asociaţiilor profesionale ale magistraţilor de a introduce o cale de atac împotriva unor măsuri precum cele în discuţie în litigiul principal.

61 Astfel, recunoaşterea dreptului la o cale de atac efectivă, într-un anumit caz, presupune ca persoana care îl invocă să se prevaleze de drepturi sau de libertăţi garantate de dreptul Uniunii sau ca această persoană să facă obiectul urmăririi penale care să constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curţi constituţionale), C-430/21, EU:C:2022:99, punctul 34].

62 Or, din decizia de trimitere nu reiese nici că reclamantele din litigiul principal se prevalează de un drept care le-ar fi conferit de o dispoziţie de drept al Uniunii, nici că acestea fac obiectul unei urmăriri penale care ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii.

63 În măsura în care aceste reclamante înţeleg să îşi întemeieze acţiunea pe articolul 19 alineatul (1) TUE, trebuie amintit că Curtea a statuat că o asociaţie care invocă, în faţa unei instanţe naţionale, incompatibilitatea cu această dispoziţie a unei reglementări naţionale referitoare la numirea magistraţilor nu poate fi considerată, numai pentru acest motiv, ca prevalându-se de o încălcare a unui drept cu care ar fi învestită în temeiul unei dispoziţii de drept al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311, punctele 43 şi 44).

64 Având în vedere ansamblul acestor consideraţii, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolele 12 şi 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care, prin condiţionarea admisibilităţii unei acţiuni în anulare împotriva desemnării procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor de existenţa unui interes legitim privat, exclude în practică posibilitatea ca o astfel de acţiune să fie introdusă de asociaţii profesionale ale magistraţilor în scopul apărării principiului independenţei judecătorilor.

Cu privire la a doua întrebare

65 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

66 Întrucât, în privinţa părţilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolele 12 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care, prin condiţionarea admisibilităţii unei acţiuni în anulare împotriva desemnării procurorilor competenţi să efectueze urmărirea penală împotriva magistraţilor de existenţa unui interes legitim privat, exclude în practică posibilitatea ca o astfel de acţiune să fie introdusă de asociaţii profesionale ale magistraţilor în scopul apărării principiului independenţei judecătorilor.

Pronunţată astfel în şedinţă publică la Luxemburg, la 8 mai 2024.

* Limba de procedură: româna.