HOTĂRÂREA CURŢII (Marea Cameră) - 4 octombrie 2018 - „Trimitere preliminară - Politica socială - Organizarea timpului de lucru - Directiva 2003/88/CE - Dreptul la concediu anual plătit - Directiva 2010/18/UE - Acordul-cadru revizuit privind concediul pentru creşterea copilului - Concediu pentru creşterea copilului neconsiderat perioadă de muncă efectivă”

În cauza C-12/17,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 11 octombrie 2016, primită de Curte la 10 ianuarie 2017, în procedura

Tribunalul Botoşani,

Ministerul Justiţiei,

Mariei Dicu,

cu participarea:

Curţii de Apel Suceava,

Consiliului Superior al Magistraturii,

compusă din domnul K. Lenaerts, preşedinte, domnul A. Tizzano, vicepreşedinte, domnii M. Ilesic, L. Bay Larsen, T. von Danwitz şi E. Levits (raportor), preşedinţi de cameră, domnii A. Borg Barthet, A. Arabadjiev şi F. Biltgen, doamna K. Jurimae şi domnul C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: doamna R. Şereş, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 15 ianuarie 2018,

luând în considerare observaţiile prezentate:

- pentru Consiliul Superior al Magistraturii, de M. Ghena, în calitate de agent;

- pentru guvernul român, iniţial de R.-H. Radu, de O.-C. Ichim, de L. Liţu şi de E. Gane şi ulterior de C.-R. Canţăr, de O.-C. Ichim, de L. Liţu şi de E. Gane, în calitate de agenţi;

- pentru guvernul german, de D. Klebs şi de T. Henze, în calitate de agenţi;

- pentru guvernul estonian, de A. Kalbus, în calitate de agent;

- pentru guvernul spaniol, de S. Jimenez Garcia, în calitate de agent;

- pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. De Socio, avvocato dello Stato;

- pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

- pentru Comisia Europeană, de M. van Beek şi de C. Hodlmayr, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 20 martie 2018,

pronunţă prezenta

1 Cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 3).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Tribunalul Botoşani (România) şi Ministerul Justiţiei (România), pe de o parte, şi doamna Maria Dicu, pe de altă parte, în legătură cu stabilirea drepturilor acesteia la concediu anual plătit pentru anul 2015.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2003/88

3 Considerentul (6) al Directivei 2003/88 enunţă:

„Trebuie luate în considerare principiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind organizarea timpului de lucru, inclusiv cele referitoare la munca de noapte.”

4 Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul şi domeniul de aplicare”, prevede:

„(1) Prezenta directivă stabileşte cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru organizarea timpului de lucru.

(2) Prezenta directivă se aplică:

(a) perioadelor minime de […] concediu anual […] […]”

5 Articolul 7 din directiva menţionată, intitulat „Concediul anual”, prevede:

„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale.

(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.”

6 Articolul 15 din aceeaşi directivă are următorul cuprins:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta şi aplica acte cu putere de lege şi acte administrative mai favorabile protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.”

7 Articolul 17 din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot deroga de la anumite dispoziţii din această directivă. Totuşi, nu se admite nicio derogare în ceea ce priveşte articolul 7 din aceasta.

Directiva 2010/18/UE

8 Acordul-cadru revizuit privind concediul pentru creşterea copilului, încheiat la 18 iunie 2009 (denumit în continuare „Acordul-cadru privind concediul pentru creşterea copilului”), care figurează în anexa la Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare a Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creşterea copilului încheiat de BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP şi CES şi de abrogare a Directivei 96/34/CE (JO 2010, L 68, p. 13), prevede în clauza 2 punctul 1:

„În temeiul prezentului acord, se acordă lucrătorilor, bărbaţi şi femei, dreptul individual la concediu pentru creşterea copilului, pe motiv de naştere sau de adopţie a unui copil […]”

9 Clauza 2 punctul 2 din acordul-cadru prevede:

„Concediul se acordă pentru o perioadă de cel puţin patru luni şi, pentru a promova egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei, ar trebui, în principiu, să se acorde pe o bază netransferabilă. Pentru a încuraja egalitatea între cei doi părinţi în materie de luare a concediului pentru creşterea copilului, cel puţin una dintre cele patru luni se va acorda pe o bază netransferabilă. Modalităţile de aplicare a perioadei netransferabile se stabilesc la nivel naţional prin intermediul legislaţiei şi/sau al convenţiilor colective, luând în considerare dispoziţiile în materie de concediu existente în statele membre.”

10 Clauza 5 din respectivul acord-cadru are următorul cuprins:

„1. La sfârşitul concediului pentru creşterea copilului, lucrătorii au dreptul de a se întoarce la acelaşi loc de muncă sau, dacă acest lucru nu este posibil, la un loc de muncă echivalent sau similar care să corespundă contractului sau raportului lor de muncă.

2. Drepturile dobândite sau în curs de a fi dobândite de către lucrător la data la care începe concediul pentru creşterea copilului se menţin ca atare până la sfârşitul acestui concediu. La sfârşitul concediului pentru creşterea copilului se aplică aceste drepturi, inclusiv orice modificare care rezultă din legislaţia naţională, convenţiile colective şi/sau practicile naţionale.

3. Statele membre şi/sau partenerii sociali definesc regimul contractului sau al raportului de muncă pe perioada concediului pentru creşterea copilului. […]”

11 Potrivit clauzei 8 punctul 1 din Acordul-cadru privind concediul pentru creşterea copilului, statele membre pot aplica sau introduce dispoziţii mai favorabile decât cele prevăzute în acest acord.

Dreptul român

12 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul muncii”), prevede la articolul 10:

„Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.”

13 Articolul 49 alineatele (1), (2) şi (3) din acest cod prevede:

„(1) Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi.

(2) Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator.

(3) Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la alineatul (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.”

14 Potrivit articolului 51 alineatul (1) litera (a) din codul respectiv:

„Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa salariatului, în următoarele situaţii:

a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani […]”

15 Articolul 145 alineatele (4)-(6) din acelaşi cod prevede:

„(4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.

(5) În situaţia în care incapacitatea temporară de muncă sau concediul de maternitate, concediul de risc maternal ori concediul pentru îngrijirea copilului bolnav a survenit în timpul efectuării concediului de odihnă anual, acesta se întrerupe, urmând ca salariatul să efectueze restul zilelor de concediu după ce a încetat situaţia [care a determinat întreruperea], iar când nu este posibil urmează ca zilele neefectuate să fie reprogramate.

(6) Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual şi în situaţia în care incapacitatea temporară de muncă se menţine, în condiţiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical.”

16 Articolul 2 alineatele (1) şi (2) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind concediile judecătorilor şi procurorilor prevede:

„(1) Judecătorii şi procurorii au dreptul anual la un concediu de odihnă de 35 de zile lucrătoare, plătit. Acest drept nu poate forma obiectul vreunei renunţări sau limitări.

(2) Durata concediului de odihnă prevăzută în [Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor] este corespunzătoare activităţii desfăşurate timp de un an calendaristic. La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.”

Litigiul principal şi întrebarea preliminară

17 Doamna Maria Dicu este magistrat la Tribunalul Botoşani. În cursul anului 2014, ea a efectuat, mai întâi, în integralitate, concediul anual plătit, iar ulterior, începând cu 1 octombrie 2014 şi până la 3 februarie 2015, concediul de maternitate. Ea a beneficiat ulterior de un concediu pentru creşterea copilului de la 4 februarie 2015 la 16 septembrie 2015, perioadă în care raportul său de muncă a fost suspendat. În sfârşit, de la 17 septembrie la 17 octombrie 2015, a beneficiat de 30 de zile de concediu anual plătit.

18 În temeiul dreptului român care prevede un concediu anual plătit de 35 de zile, doamna Dicu a solicitat instanţei la care funcţionează să îi acorde cele 5 zile de concediu anual plătit restante pentru anul 2015, de care intenţiona să beneficieze în cursul zilelor lucrătoare dintre sărbătorile de sfârşit de an.

19 Tribunalul Botoşani a respins această cerere, pentru motivul că, potrivit dreptului român, durata concediului anual plătit este proporţională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs şi că, în această privinţă, durata concediului pentru creşterea copilului de care a beneficiat în anul 2015 nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit. Tribunalul Botoşani a indicat totodată că perioada de concediu anual plătit cuprinsă între 17 septembrie la 17 octombrie 2015 de care a beneficiat doamna Dicu în anul 2015 includea 7 zile de concediu luate în avans pentru anul 2016.

20 Doamna Dicu a introdus o acţiune împotriva Tribunalului Botoşani, a Curţii de Apel Suceava (România), a Ministerului Justiţiei şi a Consiliului Superior al Magistraturii (România) la Tribunalul Cluj (România), pentru constatarea faptului că, la stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit pentru anul 2015, durata concediului său pentru creşterea copilului trebuia să fie considerată o perioadă de muncă efectivă.

21 Prin sentinţa din 17 mai 2016, Tribunalul Cluj a admis acţiunea doamnei Dicu. Tribunalul Botoşani şi Ministerul Justiţiei au formulat apel împotriva acestei sentinţe la instanţa de trimitere.

22 În aceste condiţii, Curtea de Apel Cluj (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE se opune unei prevederi din legislaţia naţională care exclude, la stabilirea duratei concediului de odihnă, luarea în considerare ca activitate prestată a perioadei în care lucrătorul s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani?”

Cu privire la întrebarea preliminară

23 Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziţii naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit garantat de acest articol unui lucrător într-o perioadă de referinţă, nu consideră durata concediului pentru creşterea copilului efectuat de acest lucrător în respectiva perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.

24 În această privinţă, trebuie amintit că, astfel cum reiese din însuşi cuprinsul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni, drept care, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanţă deosebită (a se vedea Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek, C-341/15, EU:C:2016:576, punctul 25 şi jurisprudenţa citată).

25 Trebuie să se observe, de asemenea, că acest drept, conferit oricărui lucrător, este consacrat expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaşte aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C-214/16, EU:C:2017:914, punctul 33 şi jurisprudenţa citată).

26 Trebuie să se precizeze totodată că, deşi statele membre trebuie să se abţină de la a condiţiona în vreun mod însăşi constituirea dreptului la concediu anual plătit, care rezultă direct din Directiva 2003/88 (a se vedea în special Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, EU:C:2001:356, punctul 53, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 28, precum şi Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C-214/16, EU:C:2017:914, punctul 34), prezenta cauză se referă însă la aspectul dacă o perioadă de concediu pentru creşterea copilului trebuie sau nu să fie asimilată unei perioade de muncă efectivă la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit.

27 În această privinţă, este necesar să se amintească finalitatea dreptului la concediu anual plătit, pe care articolul 7 din Directiva 2003/88 îl conferă fiecărui lucrător, şi care este de a-i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă şi, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere şi de recreere (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 25, Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C-214/10, EU:C:2011:761, punctul 31, precum şi Hotărârea din 30 iunie 2016, Sobczyszyn, C-178/15, EU:C:2016:502, punctul 25).

28 Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalităţi diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referinţă. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecţia securităţii şi a sănătăţii sale, vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere şi de recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite, în principiu, în funcţie de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Greenfield, C-219/14, EU:C:2015:745, punctul 29).

29 Desigur, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că, în anumite situaţii specifice în care lucrătorul nu este capabil să îşi îndeplinească atribuţiile, în special din cauza unei absenţe pentru motiv de boală corespunzător justificate, un stat membru nu poate condiţiona dreptul la concediu anual plătit de obligaţia de a fi lucrat efectiv (a se vedea în special Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, EU:C:2012:33, punctul 20 şi jurisprudenţa citată). Astfel, din perspectiva dreptului la concediu anual plătit, lucrătorii care sunt absenţi de la serviciu pentru că se află în concediu medical în perioada de referinţă sunt asimilaţi celor care au lucrat efectiv în această perioadă (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 40).

30 Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte lucrătoarele aflate în concediu de maternitate, care sunt, din acest motiv, în incapacitatea de a-şi exercita atribuţiile în cadrul raporturilor de muncă şi ale căror drepturi la concediu anual plătit trebuie să fie asigurate în cazul acestui concediu de maternitate şi trebuie să poată fi exercitate într-o altă perioadă decât cea a acestui din urmă concediu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gomez, C-342/01, EU:C:2004:160, punctele 34, 35 şi 38).

31 Cu toate acestea, jurisprudenţa citată la cele două puncte precedente nu poate fi aplicată mutatis mutandis situaţiei unui lucrător precum doamna Dicu, care a beneficiat de un concediu pentru creşterea copilului în perioada de referinţă.

32 Astfel, trebuie să se sublinieze, mai întâi, că apariţia unei incapacităţi de muncă pe motiv de boală este imprevizibilă în principiu (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 51) şi independentă de voinţa lucrătorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C-214/16, EU:C:2017:914, punctul 49). Astfel cum a arătat deja Curtea la punctul 38 din Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii (C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18), Convenţia nr. 132 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite, cu revizuirile ulterioare, de ale cărei principii trebuie să se ţină seama, potrivit considerentului (6) al Directivei 2003/88, pentru interpretarea acestei directive, încadrează, la articolul 5 alineatul 4, absenţele pe motiv de boală în rândul absenţelor de la serviciu „pentru motive independente de voinţa persoanei angajate interesate”, care trebuie să fie „calculate ca parte din perioada de serviciu”. În schimb, efectuarea concediului pentru creşterea copilului nu are un caracter imprevizibil şi este, în cele mai multe cazuri, rezultatul voinţei lucrătorului de a se îngriji de copilul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 35).

33 În continuare, întrucât nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală, lucrătorul aflat în concediu pentru creşterea copilului se află într-o situaţie diferită de cea rezultată dintr-o incapacitate de muncă cauzată de starea sa de sănătate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann şi Toltschin, C-229/11 şi C-230/11, EU:C:2012:693, punctul 29).

34 Situaţia lucrătorului aflat în concediu pentru creşterea copilului se deosebeşte însă de cea a lucrătoarei care îşi exercită dreptul la concediu de maternitate. Astfel, concediul de maternitate vizează, pe de o parte, protecţia condiţiei biologice a femeii în timpul sarcinii şi ulterior acesteia şi, pe de altă parte, protejarea raporturilor caracteristice dintre femeie şi copilul său pe parcursul perioadei care urmează sarcinii şi naşterii, evitând dezechilibrarea acestor raporturi prin cumularea lor cu îndatoririle ce rezultă din exercitarea în paralel a unei activităţi profesionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gomez, C-342/01, EU:C:2004:160, punctul 32, şi Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 46).

35 În sfârşit, deşi un lucrător care beneficiază de concediu pentru creşterea copilului păstrează, desigur, în perioada acestui concediu, calitatea de lucrător în sensul dreptului Uniunii (Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 32), totuşi, atunci când, precum în speţă, raportul său de muncă a fost suspendat în conformitate cu dreptul naţional, astfel cum permite clauza 5 punctul 3 din Acordul-cadru privind concediul pentru creşterea copilului, sunt suspendate, în mod corelativ şi temporar, şi obligaţiile reciproce ale angajatorului şi ale lucrătorului în materie de prestaţii, în special obligaţia acestuia din urmă de a-şi îndeplini sarcinile care îi revin în temeiul respectivului raport de muncă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann şi Toltschin, C-229/11 şi C-230/11, EU:C:2012:693, punctul 28).

36 În consecinţă, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, perioada de concediu pentru creşterea copilului de care a beneficiat un lucrător în perioada de referinţă nu poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă pentru stabilirea drepturilor sale la concediu anual plătit în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88.

37 Trebuie subliniat de asemenea că, deşi rezultă, desigur, dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii că un concediu garantat de dreptul Uniunii nu poate afecta dreptul de a obţine un alt concediu garantat de acest drept şi care urmăreşte o finalitate distinctă de primul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 26, precum şi jurisprudenţa citată), totuşi, nu se poate deduce din această jurisprudenţă, dezvoltată în contextul unor situaţii caracterizate de o suprapunere sau de o coincidenţă între perioadele aferente celor două concedii, că statele membre trebuie să considere că o perioadă de concediu pentru creşterea copilului de care a beneficiat un lucrător în perioada de referinţă corespunde unei perioade de muncă efectivă, în vederea stabilirii drepturilor sale la concediu anual plătit în temeiul Directivei 2003/88.

38 Rezultă din ansamblul consideraţiilor care precedă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziţii naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit garantat de acest articol unui lucrător într-o perioadă de referinţă, nu consideră durata concediului pentru creşterea copilului efectuat de acest lucrător în perioada respectivă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

39 Întrucât, în privinţa părţilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive,

declară:

Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziţii naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit garantat de acest articol unui lucrător într-o perioadă de referinţă, nu consideră durata concediului pentru creşterea copilului efectuat de acest lucrător în perioada respectivă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.

Lenaerts

Tizzano

Ilesic

Bay Larsen

von Danwitz

Levits

Borg Barthet

Arabadjiev

Biltgen

Jurimae

Lycourgos

Grefierul

A. Calot Escobar

Preşedintele Curţii

K. Lenaerts