Wolters Kluwer, Stramutarea

Strămutarea este mijlocul procedural prin care se tinde să se asigure, în împrejurări speciale, imparţialitatea instanţei şi/sau independenţa acesteia.

Prin strămutare se urmăreşte garantarea imparţialităţii judecătorilor şi înlăturarea oricărei ingerinţe sau influenţe asupra activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Cererea de strămutare poate fi formulată de parte doar în situaţia bănuielii legitime.

Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale.

Bănuiala trebuie să privească întreaga instanţă, iar nu doar judecătorul care urmează să soluţioneze dosarul.

Cererea trebuie să fie făcută în scris.

Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia.

Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea se poate face oricând, neexistând o limită de timp.

Este totuşi de preferat ca ea să fie făcută imediat ce partea cunoaşte împrejurările pe care le invoca pentru a susţine lipsa de imparţialitate a tuturor judecătorilor instanţei respective.

Instanţa competentă să soluţioneze strămutarea poate, la cererea părţii interesate sau din oficiu să suspende judecata cauzei. Regula este că suspendarea trebuie cerută. Este obligatorie plata unei cauţiuni în cuantum fix de 1.000 lei.