Wolters Kluwer, Nulitatea actelor de procedura

Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

Actul de procedură este orice manifestare de voinţă şi orice operaţiune juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţă, părţi sau ceilalţi participanţi la procesul civil, în legătură cu exercitarea prerogativelor şi îndeplinirea obligaţiilor procesuale.

Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat (a se vedea comentariul la art. 174 C. pr. civ.).

Nulitatea actului de procedură nu poate fi invocată decât dacă la fundamentul invocării ei se află nerespectarea cerinţelor legale, ceea ce nu înseamnă, prin eventuală extrapolare, că toate nulităţile procedurale trebuie să fie exprese sau textuale.

Altfel spus, cazurile de nulitate nu pot fi improvizate de părţi sau de judecător; ele trebuie doar identificate, numai astfel putându-se preveni arbitrarul judiciar sau, după caz, abuzul părţii (a se vedea comentariul la art. 174 C. pr. civ.).

Articolul 175 C. pr. civ. distinge între nulitatea condiţionată şi necondiţionată de existenţa unei vătămări.

În cazul nulităţii condiţionate, este vorba de o dublă condiţionare: producerea unei vătămări; inexistenţa unui alt remediu decât desfiinţarea actului.

În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Potrivit prevederilor alin. (1), actul de procedură este lovit de nulitate dacă sunt îndeplinite câteva condiţii:

– nerespectarea cerinţelor legale pentru efectuarea actului de procedură;

– viciul actului de procedură trebuie să fie intrinsec acestuia, în raport cu natura lui, ceea ce rezultă prin observarea şi a dispoziţiilor art. 176 C. pr. civ., care se referă la cerinţe legale "extrinseci" actului de procedură;

– prin iregularitatea actului de procedură să se fi produs părţii interesate o vătămare şi, exceptând nulităţile expres prevăzute de lege, pentru care vătămarea este prezumată, în cazul celorlalte ipoteze posibile de vătămare aceasta trebuie să fie dovedită;

– viciul actului de procedură să nu poată fi înlăturat altfel decât prin desfiinţarea actului.

Conform art. 176, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată; alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel (a se vedea comentariul la art. 176 C. pr. civ.).

Pentru respectarea exigenţelor de regularitate a actelor de procedură, atunci când este posibil şi este util, judecătorul dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură ori, după caz, procedează el însuşi la o asemenea îndreptare.