Wolters Kluwer, Interventia voluntara principala

Intervenţia este o modalitate procedurală prevăzută de lege, prin care, în cursul judecăţii, o terţă persoană este introdusă în cauză, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea unei părţi, devenind ea însăşi parte litigantă, astfel încât hotărârea care se va da îi va fi opozabilă sau îi va folosi.

Reglementarea intervenţiei îşi află justificarea atât în asigurarea intereselor legitime ale persoanelor, cât şi în necesitatea unei bune desfăşurări a activităţii de judecată, prin posibilitatea instanţei de a cunoaşte toate împrejurările de natură să ducă la stabilirea adevărului, reducerea numărului de procese, diminuarea cheltuielilor de judecată şi evitarea unor hotărâri contradictorii.

Intervenţia principală este acea formă de intervenţie prin care un terţ străin de un proces, doreşte să participe voluntar la judecată pretinzând pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Introducerea unui terţ într-un proces civil deja început de către alte persoane, părţile iniţiale, este de esenţa acestei instituţii.

Intervenţia este inadmisibilă şi deci nu se poate formula în cauzele cu caracter personal (desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, tăgada paternităţii ş.a.).

Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

În acest sens, va trebui să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 194 şi urm. C. pr. civ., inclusiv timbrajul cererii.

Cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond.

Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în faţa instanţei de apel.

Este o cerere incidentală, se grefează pe cererea principală, fiind însă independentă, autonomă faţă de aceasta.