Wolters Kluwer, Divort judiciar prin acordul sotilor

Divorţul este un mijloc de desfacere a căsătoriei, care poate avea loc atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Divorţul reprezintă din punct de vedere procesual o procedură specială, derogatorie parţial de la procedura comună de judecată.

Cazurile de divorţ sunt prevăzute în Codul civil, după cum urmează:

- prin acordul soţilor;

- la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ;

- datorită unor motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi;

- la cererea unuia dintre soţi după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

- întrucât starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei.

Conform art. 930 C. pr. civ., în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază, în condiţiile prevăzute de Codul civil, pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică.

Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor, potrivit legii.

Pe lângă menţiunile oricărei cereri de chemare în judecată, cererea de divorţ trebuie să arate obligatoriu numele copiilor minori născuţi din căsătorie, iar dacă nu există copii se va face menţiune în acest sens.

La cererea de divorţ trebuie să se anexeze copii de pe certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori cu menţiunea pentru conformitate făcută de parte

Atunci când este cazul, în cererea de divorţ soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului, cu excepţia cazului în care unul dintre aceştia sau ambii beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială.

Primind cererea formulată în condiţiile prevăzute de lege, instanţa va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu.

Conform art. 915 C. pr. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor.

Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.