Wolters Kluwer, Denuntarea inscrisului ca fals

Denunţarea înscrisului ca fals reprezintă procedura reglementată de către Codul de procedură civilă, ce poate avea ca obiect, atât înscrisurile sub semnătură privată, cât şi înscrisurile autentice.

Denunţarea înscrisului ca fals se poate face atât împotriva înscrisurilor sub semnătură privată, cât şi împotriva înscrisurilor autentice.

Cu privire la înscrisurile sub semnătură privată, partea poate recurge la verificarea înscrisului şi la denunţarea ca fals a acestuia, cu privire la înscrisurile autentice ea nu poate recurge decât la denunţarea ca fals.

Aceasta, întrucât menţiunile acestor din urmă înscrisuri referitoare la constatările făcute personal de agentul instrumentator, în cadrul atribuţiilor sale legale, fac deplină dovadă până ce se constată prin hotărâre judecătorească faptul că s-a săvârşit un fals material sau intelectual la întocmirea înscrisului.

Denunţarea ca fals a unui înscris sub semnătură privată poate urma unei verificări a înscrisului dacă:

a) verificarea n-a privit decât semnătura;

b) verificarea n-a privit decât o parte din act;

c) înscrisul a fost alterat sau falsificat material după verificare;

d) partea invocă falsul intelectual.

Partea trebuie să declare că scrisul sau semnătura este falsă, cel mai târziu la primul termen după prezentarea acestuia în proces sau prin întâmpinare.

Procedura înscrierii în fals este făcută de partea interesată, personal sau prin mandatar. Conform alin. (4) al art. 304, în cazuri temeinic justificate, părţile pot fi reprezentate prin mandatari cu procură specială.

Conform art. 305 C. pr. civ., judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier şi de părţi, iar dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face menţiune despre toate acestea în procesul-verbal.