Wolters Kluwer, Amenda judiciara

Amenda judiciară este sancţiunea care se aplică persoanei care a săvârşit o abatere în cursul activităţii de judecată.

Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 lit. b) C. pr. civ., dar şi altor prevederi din legea de procedură civilă, sancţiunea amenzii judiciare poate fi aplicată părţilor în următoarele situaţii:

– când, cu rea-credinţă, se introduc cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale vădit netemeinice;

– când cererea de recuzare a fost făcută cu rea-credinţă;

– când cererea de strămutare a pricinii a fost făcută cu rea-credinţă;

– dacă partea dovedeşte că a fost citată prin publicitate cu rea-credinţă;

– când s-au obţinut, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, unele măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit; când s-a contestat, cu rea-credinţă, scrierea sau semnătura unui înscris;

– când partea nu aduce, la termenul fixat de instanţă, martorul care a fost încuviinţat, din motive ce-i sunt imputabile;

– când una dintre părţi a introdus, cu rea-credinţă, o contestaţie la executare, ea va fi obligată la plata unei amenzi judiciare [art. 719 alin. (3) C. pr. civ.]

– în cazul unei obligaţii de a face sau de a nu face, în termenul stabilit prin hotărâre, instanţa de executare va putea să oblige pe autorul faptei la plata unei penalităţi pe fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei [art. 905 alin. (1)-(3) C. pr. civ.].

Alţi participanţi la procesul civil decât părţile pot fi, de asemenea, sancţionaţi cu amendă judiciară – şi, uneori, chiar obligaţi la despăgubiri – în situaţii de natura celor ce urmează:

– neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

– neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege ori de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

– refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;

– neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

– neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă;

– refuzul sau omisiunea unei autorităţi sau altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;

– cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;

– împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţei.

Articolul 188 C. pr. civ. se referă de asemenea la posibilitatea amendării altor persoane pentru nerespectarea măsurilor luate de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată sau a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite.

Instanţa sau, după caz, preşedintele instanţei de executare stabileşte fapta săvârşită şi, urmare a săvârşirii ei, amenda şi despăgubirea.

Dacă fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt diferite.

Amenda poate fi stabilită de către instanţă şi din oficiu; despăgubirea poate fi stabilită şi acordată numai la cererea părţii interesate.

Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică persoanei obligate, dacă măsura a fost luată în lipsa ei.