Capitolul ii - Definirea Bisericii şi mărturisirea de credinţă - Statut din 2008 al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din România

M.Of. 324

În vigoare

Versiune de la: 7 Iulie 2025

CAPITOLUL II:Definirea Bisericii şi mărturisirea de credinţă

Adventiştii de ziua a şaptea acceptă Biblia ca singurul lor crez şi susţin un număr de principii fundamentale de doctrină ca fiind învăţătura Sfintelor Scripturi. Aşa cum sunt prezentate aici, aceste convingeri constituie modul în care Biserica înţelege şi exprimă învăţătura Sfintelor Scripturi. Revizuirea acestor declaraţii poate avea loc cu ocazia unei sesiuni a Conferinţei generale, atunci când Biserica este condusă de Duhul Sfânt spre o înţelegere mai profundă a adevărului Bibliei sau când găseşte un limbaj mai adecvat prin care să exprime învăţăturile Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu.

I.Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină. Autorii inspiraţi au vorbit şi au scris aşa cum au fost mânaţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu i-a încredinţat omului cunoştinţele necesare în vederea mântuirii. Sfânta Scriptură constituie descoperirea supremă, plină de autoritate şi infailibilă a voii Sale. Ele sunt normă pentru caracter, criteriul de verificare a experienţei, descoperirea supremă a doctrinelor şi relatarea demnă de încredere a intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie (Biblia: Psalmii 119:105; Proverbele 30:5,6; Isaia 8:20; Ioan 17:17; 1 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 3:16,17; Evrei 4:12; 2 Petru 1:20,21).

II.Trinitatea. Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane ce coexistă din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea umană, dar totuşi cunoscut prin faptul că li S-a descoperit oamenilor. Dumnezeu, care este dragoste, este pentru totdeauna vrednic de închinare, de adorare şi de slujire din partea întregii creaţii (Biblia: Geneza 1:26; Deuteronomul 6:4; Isaia 6:8; Matei 28:19; Ioan 3:16; 2 Corinteni 1:21,22; 13:14; Efeseni 4:4-6; 1 Petru 1:2).

IV.Dumnezeu Fiul. Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în persoana lui Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu, este adusă la îndeplinire mântuirea omenirii şi este judecată lumea. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat - Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfânt şi născut dintr-o fecioară - Maria. A trăit şi a fost ispitit ca o fiinţă umană, dar a exemplificat în viaţa Lui în mod desăvârşit neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia cel făgăduit de Dumnezeu. De bunăvoie a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi, în locul nostru, a fost înviat din morţi şi S-a înălţat la Cer ca să slujească în sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va veni din nou în slavă pentru a aduce eliberarea finală a poporului Său şi restaurarea tuturor lucrurilor (Biblia: Isaia 53:4-6; Daniel 9:25-27; Luca 1:35; Ioan 1:1-3,14; 5:22; 10:30; 14:1-3,9,13; Romani 6:23; 1 Corinteni 15:3,4; 2 Corinteni 3:18; 5:17-19; Filipeni 2:5-11; Coloseni 1:15-19; Evrei 2:9-18; 8:1,2).

V.Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Duhul cel veşnic a luat parte împreună cu Tatăl şi cu Fiul la creaţie, la întrupare şi la răscumpărare. El este o persoană tot aşa cum sunt Tatăl şi Fiul. El i-a inspirat pe scriitorii Sfintelor Scripturi. El a umplut viaţa Domnului Hristos cu putere. El îi atrage şi îi convinge pe oameni, iar pe cei care răspund pozitiv îi înnoieşte şi îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a fi întotdeauna alături de copiii lui Dumnezeu, El revarsă daruri spirituale asupra Bisericii şi o împuterniceşte să dea mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Scripturile, o conduce în tot adevărul (Biblia: Geneza 1:1,2; 2 Samuel 23:2; Psalmii 51:11; Isaia 61:1; Luca 1:35; 4:18; Ioan 14:16-18,26; 15:26; 16:7-13; Faptele Apostolilor 1:8; 5:3; 10:38; Romani 5:5; 1 Corinteni 12:7-11; 2 Corinteni 3:18; 2 Petru 1:21).

VI.Creaţia. Dumnezeu a descoperit în Scriptură raportul autentic şi istoric al lucrării Sale creatoare. El a creat universul, iar într-o recentă creaţie pe parcursul a şase zile «a făcut cerurile şi pământul şi tot ce este în ele» şi S-a odihnit în ziua a şaptea. Astfel, a instituit Sabatul ca un memorial perpetuu al lucrării pe care a făcut-o şi a încheiat-o în decurs de şase zile literale care, împreună cu Sabatul, au constituit aceeaşi unitate de timp pe care o numim şi astăzi săptămână. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrării de creaţie, li s-a dat stăpânire peste întreaga lume şi au primit răspunderea să se îngrijească de ea. Când lumea a fost făcută, aceasta a fost «foarte bună», proclamând slava lui Dumnezeu (Biblia: Geneza 1:2; 5; 11; Exodul 20:8-11; Psalmii 19:1-6; 33:6,9; 104; Isaia 45:12,18; Faptele Apostolilor 17:24; Coloseni 1:16; Evrei 1:2; 11:3; Apocalipsa 10:6; 14:7).

VII.Natura omului. Bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, având personalitate, puterea şi libertatea de a gândi şi de a acţiona. Deşi a fost creat fiinţă liberă, fiecare om este o unitate indivizibilă formată din corp, minte şi spirit, depinzând de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei şi-au renegat dependenţa de El şi au părăsit poziţia lor înaltă. Chipul lui Dumnezeu în ei s-a deteriorat şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor împărtăşesc această natură căzută şi consecinţele ei. Se nasc având slăbiciuni şi înclinaţii spre rău. Dar Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine în Hristos şi, prin Duhul Său, reface în muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi pentru slava lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de mediul în care trăiesc (Biblia: Geneza 1:26-28; 2:7,15; 3; Psalmii 8:4-8; 51:5,10; 58:3; Ieremia 17:9; Faptele Apostolilor 17:24-28; Romani 5:12-17; 2 Corinteni 5:19,20; Efeseni 2:3; 1 Tesaloniceni 5:23; 1 Ioan 3:4; 4:7,8,11,20).

VIII.Marea luptă. Întreaga omenire continuă să fie implicată în marea luptă dintre Hristos şi Satana cu privire la caracterul lui Dumnezeu, Legea Sa şi suveranitatea Lui asupra universului. Acest conflict a început în Cer, atunci când o fiinţă creată şi înzestrată cu libertate de alegere a devenit, prin înălţare de sine, Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, şi a condus la răzvrătire o parte dintre îngeri. El a introdus în lume spiritul de răzvrătire atunci când i-a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în oameni, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul potopului, după cum este relatat în raportul istoric din Geneza 1-11. Privită de întregul univers, această lume a devenit arena conflictului universal la finalul căruia Dumnezeul iubirii va fi dovedit nevinovat. Pentru a-l ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos îi trimite pe Duhul Sfânt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mântuirii (Biblia: Geneza 3; 6-8; Iov 1:6-12; Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:12-18; Romani 1:19-32; 3:4; 5:12-21; 8:19-22; 1 Corinteni 4:9; Evrei 1:14; 1 Petru 5:8; 2 Petru 3:6; Apocalipsa 12:4-9).

IX.Viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. În viaţa Domnului Hristos de ascultare desăvârşită de voia lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul omenirii, astfel încât aceia care, prin credinţă, primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întregul univers creat să poată înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită justifică dreptatea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, întrucât ea deopotrivă condamnă păcatul nostru şi oferă o soluţie pentru iertarea noastră. Moartea lui Hristos este înlocuitoare şi ispăşitoare, aducând împăcare şi transformare. Învierea în trup a lui Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului, iar celor care acceptă ispăşirea le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Învierea proclamă domnia lui Isus Hristos, înaintea căruia se va pleca orice genunchi din Ceruri şi de pe Pământ (Biblia: Geneza 3:15; Psalmii 22:1; Isaia 53; Ioan 3:16; 14:30; Romani 1:4; 3:25; 4:25; 8:3,4; 1 Corinteni 15:3,4,20-22; 2 Corinteni 5:14,15,19-21; Filipeni 2:6-11; Coloseni 2:15; 1 Petru 2:21,22; 1 Ioan 2:2; 4:10).

X.Experienţa mântuirii. În infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, pe Cel care n-a cunoscut păcat, păcat pentru noi, pentru ca, în El, să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfânt, ne dăm seama de nevoia noastră, ne recunoaştem păcătoşenia, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi ne manifestăm credinţa în Isus ca Domn şi Mântuitor, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă mântuitoare vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpânirea păcatului. Prin Duhul Sfânt, suntem născuţi din nou şi sfinţiţi; Duhul ne reînnoieşte mintea, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inima noastră şi ne dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. Rămânând în El, devenim părtaşi la natura divină şi avem garanţia mântuirii - acum şi în ziua judecăţii (Biblia: Geneza 3:15; Isaia 45:22; 53; Ieremia 31:31-34; Ezechiel 33:11; 36:25-27; Habacuc 2:4; Marcu 9:23,24; Ioan 3:3-8,16; 16:8; Romani 3:21-26; 5:6-10; 8:1-4,14-17; 10:17; 12:2; 2 Corinteni 5:17-21; Galateni 1:4; 3:13,14,26; 4:4-7; Efeseni 2:4-10; Coloseni 1:13,14; Tit 3:3-7; Evrei 8:7-12; 1 Petru 1:23; 2:21,22; 2 Petru 1:3,4; Apocalipsa 13:8).

XI.Creşterea în Hristos. Prin moartea Sa pe cruce, Isus a obţinut victoria asupra forţelor răului. El, care în timpul lucrării Sale pe Pământ a ţinut sub control spiritele demonice, le-a înfrânt puterea şi a asigurat condamnarea lor finală. Biruinţa lui Isus ne oferă şi nouă biruinţa asupra forţelor răului - care încearcă încă să ne controleze - atunci când umblăm cu El în pace, bucurie şi încredere în dragostea Sa. Acum, Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dă putere. Fiind consacraţi neîncetat lui Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru, suntem eliberaţi de povara faptelor noastre din trecut. Nu mai trăim în întuneric, în frică de puterile răului, în ignoranţa şi în lipsa de sens a vieţii de dinainte. În această nouă eliberare primită de la Isus, suntem chemaţi să ne asemănăm tot mai mult cu El în caracter, comunicând cu El zilnic prin rugăciune, hrănindu-ne din Cuvântul Său, meditând la El şi la providenţa Sa, aducându-I laude prin cântări, adunându-ne pentru închinare şi implicându-ne în misiunea Bisericii. Suntem, de asemenea, chemaţi să urmăm exemplul lui Hristos, slujind cu iubire nevoilor fizice, mintale, emoţionale şi spirituale ale oamenilor. Atunci când ne dedicăm pe noi înşine slujirii pline de dragoste a celor de lângă noi şi când dăm mărturie despre mântuirea Sa, prezenţa constantă a lui Dumnezeu alături de noi prin intermediul Duhului Sfânt transformă fiecare moment şi fiecare responsabilitate într-o experienţă spirituală (Biblia: 1 Cronici 29:11; Psalmii 1:1,2; 23:4; 77:11,12; Matei 20:25-28; 25:31-46; Luca 10:17-20; Ioan 20:21; Romani 8:38,39; 2 Corinteni 3:17,18; Galateni 5:22-25; Efeseni 5:19,20; 6:12-18; Filipeni 3:7-14; Coloseni 1:13,14; 2:6,14,15; 1 Tesaloniceni 5:16-18,23; Evrei 10:25; Iacov 1:27; 2 Petru 2:9; 3:18; 1 Ioan 4:4).

XII.Biserica. Biserica este comunitatea de credincioşi care Îl recunosc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. În calitate de urmaşi ai poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, suntem chemaţi să ieşim din lume; ne unim pentru închinare, pentru părtăşie, pentru învăţarea Cuvântului, pentru celebrarea Cinei Domnului, pentru slujirea oamenilor şi pentru proclamarea Evangheliei în toată lumea. Autoritatea Bisericii provine de la Hristos, care este Cuvântul întrupat descoperit de Scriptură. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii Bisericii trăiesc pe baza noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate de credinţă al cărei Cap este Hristos Însuşi. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca să o poată sfinţi şi curăţa. La revenirea Sa triumfătoare, El va prezenta o Biserică glorioasă, formată din credincioşi din toate timpurile, răscumpăraţi cu sângele Său, fără pată şi fără zbârcitură, ci sfinţi şi fără prihană (Biblia: Geneza 12:1-3; Exodul 19:3-7; Matei 16:13-20; 18:18; 28:19,20; Faptele Apostolilor 2:38-42; 7:38; 1 Corinteni 1:2; Efeseni 1:22,23; 2:19-22; 3:8-11; 5:23-27; Coloseni 1:17,18; 1 Petru 2:9).

XIII.Rămăşiţa şi misiunea ei. Biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Totuşi, în timpul sfârşitului - într-o perioadă de apostazie foarte răspândită -, o rămăşiţă a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamă mântuirea prin Hristos şi vesteşte apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată de cei trei îngeri din Apocalipsa 14. Ea coincide cu lucrarea de judecată din Ceruri şi are ca efect o lucrare de pocăinţă şi reformă pe Pământ. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această acţiune mondială de mărturisire (Biblia: Daniel 7:9-14; Isaia 1:9; 11:11; Ieremia 23:3; Mica 2:12; 2 Corinteni 5:10; 1 Petru 1:16-19; 4:17; 2 Petru 3:10-14; Iuda 1:3,14; Apocalipsa 12:17; 14:6-12; 18:1-4).

XIV.Unitatea în trupul lui Hristos. Biserica este un singur trup cu mulţi membri, chemaţi din orice popor, neam, seminţie şi limbă. În Hristos, noi suntem o creaţie nouă; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, precum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogaţi şi săraci sau dintre bărbaţi şi femei nu trebuie să genereze dezbinări între noi. Suntem cu toţii egali în Hristos, care, prin acelaşi Duh, ne-a legat într-o singură părtăşie cu El şi unii cu alţii. Noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără părtinire şi fără rezerve. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi aceeaşi speranţă şi le oferim tuturor oamenilor o mărturie unitară. Această unitate îşi are izvorul în unitatea unui Dumnezeu triunic, care ne-a adoptat pentru a fi copii ai Săi (Biblia: Psalmii 133:1; Matei 28:19,20; Ioan 17:20-23; Faptele Apostolilor 17:26,27; Romani 12:4,5; 1 Corinteni 12:12-14; 2 Corinteni 5:16,17; Galateni 3:27-29; Efeseni 2:13-16; 4:3-6,11-16; Coloseni 3:10-15).

XV.Botezul. Prin botez, noi ne mărturisim credinţa în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dăm mărturie despre moartea noastră faţă de păcat şi hotărârea de a umbla în înnoirea vieţii. Astfel Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, devenim parte din poporul Lui şi suntem primiţi ca membri de Biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertării păcatelor noastre şi al faptului că am primit Duhul Sfânt. Botezul are loc prin scufundarea în apă şi este condiţionat de mărturisirea credinţei în Isus şi de dovada pocăinţei de păcat. Este precedat de instruire conform Sfintei Scripturi şi de acceptarea învăţăturilor ei (Biblia: Matei 28:19,20; Faptele Apostolilor 2:38; 16:30-33; 22:16; Romani 6:1-6; Galateni 3:27; Coloseni 2:12,13).

XVI.Cina Domnului. Cina Domnului este împărtăşirea cu simbolurile trupului şi sângelui lui Isus, ca o expresie a credinţei în El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această experienţă a împărtăşirii, Hristos este prezent pentru a Se întâlni cu poporul Său şi a-l întări. Prin participarea noastră, vestim cu bucurie moartea Domnului până când El va reveni. Pregătirea pentru Cina Domnului presupune cercetare de sine, pocăinţă şi mărturisire. Învăţătorul a rânduit serviciul spălării picioarelor ca un simbol al unei purificări reînnoite, o expresie a dispoziţiei de a ne sluji unul altuia în umilinţă, asemenea lui Hristos, şi de a ne uni inimile în dragoste. Serviciul Cinei Domnului le este deschis tuturor credincioşilor creştini (Biblia: Matei 26:17-30; Ioan 6:48-63; 13:1-17; 1 Corinteni 10:16,17; 11:23-30; Apocalipsa 3:20).

XVII.Darurile şi slujbele spirituale. Dumnezeu revarsă peste toţi membrii Bisericii Sale din orice vreme daruri spirituale pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire şi pentru binele comun al Bisericii şi al oamenilor. Date prin intermediul Duhului Sfânt, care le împarte fiecărui membru după cum voieşte, darurile asigură toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie Biserica pentru a-şi îndeplini funcţiile stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi, aceste daruri cuprind activităţi de slujire precum credinţa, vindecarea, profeţia, predicarea, predarea, administrarea, împăcarea, compasiunea, slujirea altruistă şi binefacerea, care au ca scop ajutorarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sunt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfânt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de Biserică în lucrarea pastorală, de evanghelizare şi de învăţare a altora, lucrări necesare în mod deosebit pentru pregătirea membrilor în vederea slujirii, pentru dezvoltarea Bisericii spre maturitate spirituală, precum şi pentru realizarea unităţii în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Când membrii folosesc aceste daruri spirituale ca nişte administratori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, Biserica este ocrotită de influenţa distructivă a doctrinelor false, se dezvoltă printr-o creştere care este de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi în dragoste (Biblia: Faptele Apostolilor 6:1-7; Romani 12:4-8; 1 Corinteni 12:7-11,27,28; Efeseni 4:8,11-16; 1 Timotei 3:1-13; 1 Petru 4:10,11).

XVIII.Darul profeţiei. Scriptura confirmă că unul dintre darurile Duhului Sfânt este profeţia. Acest dar este un semn de identificare al Bisericii rămăşiţei şi noi credem că a fost manifestat în lucrarea lui Ellen Gould White. Scrierile ei vorbesc cu autoritate profetică şi îi oferă Bisericii mângâiere, călăuzire, instruire şi îndreptare. De asemenea, ele afirmă clar că Biblia este standardul după care trebuie să verificăm orice învăţătură şi orice experienţă (Biblia: Ioel 2:28,29; Faptele Apostolilor 2:14-21; Evrei 1:1-3; Apocalipsa 12:17; 19:10).

XIX.Legea lui Dumnezeu. Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa lui Hristos. Ele exprimă iubirea lui Dumnezeu, voia şi hotărârile Lui cu privire la comportamentul şi relaţiile umane şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi standardul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc simţământul nevoii de un Mântuitor. Mântuirea este prin har, nu prin fapte, iar rodul ei este ascultarea de porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este dovada iubirii noastre pentru Domnul şi a preocupării pentru semenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină (Biblia: Exodul 20:1-17; Deuteronomul 28:1-14; Psalmii 19:7-14; 40:7,8; Matei 5:17-20; 22:36-40; Ioan 14:15; 15:7-10; Romani 8:3,4; Efeseni 2:8-10; Evrei 8:8-10; 1 Ioan 2:3; 5:3; Apocalipsa 12:17; 14:12).

XX.Sabatul. Creatorul plin de har, după cele şase zile ale creaţiei, S-a odihnit în cea de-a şaptea zi şi a instituit Sabatul ca un memorial al creaţiei pentru toţi oamenii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea acestui Sabat, ziua a şaptea, ca zi de odihnă, de închinare şi de slujire, în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi. El este un simbol al răscumpărării noastre în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii noastre şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului veşnic dintre Dumnezeu şi poporul Său. Păzirea cu bucurie a acestui timp sfânt de seara până seara, de la apus de soare până la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu (Biblia: Geneza 2:1-3; Exodul 20:8-11; 31:13-17; Leviticul 23:32; Deuteronomul 5:12-15; Isaia 56:5,6; 58:13,14; Ezechiel 20:12,20; Matei 12:1-12; Marcu 1:32; Luca 4:16; Evrei 4:1-11).

XXI.Administrarea creştină a vieţii. Noi suntem administratorii lui Dumnezeu, primind de la El timp, oportunităţi, capacităţi şi bunuri materiale, binecuvântările pământului şi resursele lui. Suntem responsabili în faţa Lui pentru buna lor folosire. Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca proprietar prin slujirea cu devotament a Lui şi a semenilor noştri, prin dăruirea zecimii şi prin oferirea de daruri pentru vestirea Evangheliei şi pentru susţinerea şi dezvoltarea Bisericii Sale. Administrarea acestor resurse este un privilegiu oferit nouă de Dumnezeu, pentru creşterea în dragoste şi pentru biruinţa asupra egoismului şi a lăcomiei. Administratorii se bucură de binecuvântările care vin asupra altora ca rezultat al credincioşiei lor (Biblia: Geneza 1:26-28; 2:15; 1 Cronici 29:14; Hagai 1:3-11; Maleahi 3:8-12; Matei 23:23; Romani 15:26,27; 1 Corinteni 9:9-14; 2 Corinteni 8:1-15; 9:7).

XXII.Comportamentul creştin. Suntem chemaţi să fim un popor evlavios, care gândeşte, simte şi acţionează în armonie cu principiile Cerului în toate aspectele vieţii personale şi sociale. Pentru ca Duhul să refacă în noi caracterul Domnului nostru, ne angajăm doar în acele activităţi care vor produce în viaţa noastră puritatea, sănătatea şi bucuria manifestate în viaţa Domnului Hristos. Acest lucru înseamnă că distracţiile şi plăcerile noastre trebuie să atingă cele mai înalte standarde ale bunului gust şi ale frumuseţii creştine. Deşi recunoaştem că există diferenţe culturale, îmbrăcămintea noastră trebuie să fie simplă, modestă şi de bun gust, corespunzătoare persoanelor a căror adevărată frumuseţe nu constă în împodobirea exterioară, ci în podoaba nepieritoare a unui duh blând şi smerit. De asemenea, înseamnă că, întrucât trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, trebuie să le îngrijim într-un mod inteligent. Pe lângă mişcare fizică şi odihnă corespunzătoare, trebuie să adoptăm cea mai sănătoasă alimentaţie cu putinţă şi să ne abţinem de la alimentele identificate în Sfintele Scripturi ca fiind necurate. Din moment ce băuturile alcoolice, tutunul şi folosirea iresponsabilă a medicamentelor şi a narcoticelor sunt dăunătoare pentru corpurile noastre, trebuie să ne abţinem şi de la consumarea lor. În schimb, trebuie să ne implicăm în tot ceea ce aduce gândurile şi corpurile noastre în ascultare de Hristos, care doreşte să avem sănătate, bucurie şi bunătate (Biblia: Geneza 7:2; Exodul 20:15; Leviticul 11:1-47; Psalmii 106:3; Romani 12:1,2; 1 Corinteni 6:19,20; 10:31; 2 Corinteni 6:14-7:1; 10:5; Efeseni 5:1-21; Filipeni 2:4; 4:8; 1 Timotei 2:9,10; Tit 2:11,12; 1 Petru 3:1-4; 1 Ioan 2:6; 3 Ioan 2).

XXIII.Căsătoria şi familia. Instituţia căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu în Eden şi confirmată de Isus ca o unire pe viaţă între un bărbat şi o femeie, într-o comuniune plină de iubire. Pentru creştin, legământul căsătoriei este încheiat atât cu Dumnezeu, cât şi cu partenerul de viaţă şi trebuie realizat numai între persoane care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie structura acestei legături care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, apropierea şi permanenţa relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a spus că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazului de curvie, şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi e posibil ca în unele familii relaţiile să fie departe de ideal, un bărbat şi o femeie care se dedică cu totul unul celuilalt, în Hristos, prin căsătorie pot ajunge la unitatea plină de iubire prin călăuzirea Duhului şi îndrumarea Bisericii. Dumnezeu binecuvântează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul spre o deplină maturitate. Un semn al mesajului Evangheliei din vremea sfârşitului este apelul la a ţine familia cât mai unită. Părinţii trebuie să îşi crească astfel copiii, încât aceştia să-L iubească şi să-L asculte pe Domnul. Prin exemplul şi prin cuvintele lor, ei trebuie să îi înveţe că Hristos este un călăuzitor plin de dragoste, bunăvoinţă şi grijă, care Îşi doreşte ca ei să devină membri ai trupului Său, familia lui Dumnezeu, care include deopotrivă persoane căsătorite şi necăsătorite (Biblia: Geneza 2:18-25; Exodul 20:12; Deuteronomul 6:5-9; Proverbele 22:6; Maleahi 4:5,6; Matei 5:31,32; 19:3-9,12; Marcu 10:11,12; Ioan 2:1-11; 1 Corinteni 7:7,10,11; 2 Corinteni 6:14; Efeseni 5:21-33; 6:1-4).

XXIV.Lucrarea Domnului Hristos în sanctuarul ceresc. În Ceruri există un sanctuar - adevăratul tabernacul - ridicat nu de om, ci de Domnul. În el, Hristos slujeşte în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor beneficiile jertfei Sale ispăşitoare, aduse o dată pentru toţi, pe cruce. În momentul înălţării Sale, El Şi-a preluat funcţia de Mare Preot al nostru şi Şi-a început lucrarea de mijlocire, care a fost prezentată simbolic prin lucrarea marelui preot în Locul Sfânt al sanctuarului de pe Pământ. În anul 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2.300 de zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare, care a fost prezentată simbolic prin lucrarea marelui preot în Locul Preasfânt al sanctuarului de pe Pământ. Aceasta este o lucrare a judecăţii de cercetare - o etapă a eliminării definitive a tuturor păcatelor - şi a fost reprezentată simbolic prin curăţarea sanctuarului evreiesc din vechime în Ziua Ispăşirii. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţat cu sângele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sunt purificate prin sacrificiul desăvârşit al sângelui lui Isus. Judecata de cercetare le descoperă fiinţelor cereşti care dintre cei morţi dorm în Hristos şi, astfel, în El, sunt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus şi, în El, prin urmare, sunt gata să fie strămutaţi în Împărăţia Sa cea veşnică. Această judecată justifică dreptatea lui Dumnezeu în salvarea celor care cred în Isus. Ea declară că cei care I-au rămas loiali lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Finalizarea acestei lucrări a lui Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii, înaintea celei de-a Doua Veniri (Biblia: Leviticul 16; Numeri 14:34; Ezechiel 4:6; Daniel 7:9-27; 8:13,14; 9:24-27; Evrei 1:3; 2:16,17; 4:14-16; 8:1-5; 9:11-28; 10:19-22; Apocalipsa 8:3-5; 11:19; 14:6,7; 20:12; 14:12; 22:11,12).

XXV.A Doua Venire a lui Hristos. A Doua Venire a lui Hristos este fericita nădejde a Bisericii - marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi reală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi glorificaţi şi luaţi la Cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a profeţiilor şi situaţia actuală a lumii arată că venirea Domnului Hristos este aproape. Momentul exact al acestui eveniment n-a fost făcut cunoscut, de aceea suntem îndemnaţi să fim pregătiţi în orice clipă (Biblia: Matei 24; Marcu 13; Luca 21; Ioan 14:1-3; Faptele Apostolilor 1:9-11; 1 Corinteni 15:51-54; 1 Tesaloniceni 4:13-18; 5:1-6; 2 Tesaloniceni 1:7-10; 2:8; 2 Timotei 3:1-5; Tit 2:13; Evrei 9:28; Apocalipsa 1:7; 14:14-20; 19:11-21).

XXVI.Moartea şi învierea. Plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, singurul care este nemuritor, le va da viaţă veşnică celor pe care îi va răscumpăra. Până în ziua aceea însă, moartea este o stare de inconştienţă pentru toţi oamenii. Când Hristos, care este viaţa noastră, va reveni, neprihăniţii înviaţi şi cei neprihăniţi în viaţă vor fi glorificaţi şi ridicaţi în văzduh ca să Îl întâmpine pe Domnul lor. A doua înviere, învierea celor nelegiuiţi, va avea loc după o mie de ani (Biblia: Iov 19:25-27; Psalmii 146:3,4; Eclesiastul 9:5,6,10; Isaia 25:8; Daniel 12:2,13; Ioan 5:28,29; 11:11-14; Romani 6:23; 16; 1 Corinteni 15:51-54; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:13-17; 1 Timotei 6:15; Apocalipsa 20:1-10).

XXVII.Mileniul şi sfârşitul păcatului. Mileniul reprezintă domnia de o mie de ani a lui Hristos cu sfinţii Săi în Ceruri, între prima şi a doua înviere. În acest timp, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi; Pământul va fi cu totul pustiu, fără fiinţe umane vii care să-l locuiască, fiind ocupat numai de Satana şi de îngerii lui. La sfârşitul mileniului, Hristos, sfinţii Săi şi cetatea cea sfântă vor coborî din Ceruri pe Pământ. Morţii cei nelegiuiţi vor fi atunci înviaţi şi, împreună cu Satana şi cu îngerii lui, vor înconjura cetatea, dar va coborî foc de la Dumnezeu, care-i va arde şi va curăţa Pământul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi (Biblia: Ieremia 4:23-26; Ezechiel 28:18,19; Maleahi 4:1; 1 Corinteni 6:2,3; Apocalipsa 20; 21:1-5).

XXVIII.Noul Pământ. Pe Noul Pământ, unde va domni neprihănirea, Dumnezeu le va oferi o casă eternă celor răscumpăraţi şi un mediu perfect pentru a trăi veşnic, a iubi, a se bucura şi a învăţa în prezenţa Lui. Aici, Dumnezeu Însuşi va locui cu poporul Său, iar moartea şi suferinţa vor dispărea. Marea luptă va fi încheiată şi nu va mai fi păcat. Toate lucrurile, cu sau fără viaţă, vor declara că Dumnezeu este dragoste, iar El va domni veşnic. Amin! (Biblia: Isaia 35; 65:17-25; Matei 5:5; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 11:15; 21:1-7; 22:1-5).