§ 37. - Decizia 79/2025 [R/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) şi (4), ale art. 65 alin. (1) şi ale art. 255 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă şi ale art. 29 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

M.Of. 712

În vigoare

Versiune de la: 31 Iulie 2025

26. De asemenea, judecătorul cauzei, în virtutea rolului său activ, consacrat prin art. 22 din Codul de procedură civilă, are competenţa de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de lege. Aprecierea judecătorului nu este însă arbitrară, ci se circumscrie condiţiilor precizate în art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă. Astfel, pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie să fie legală, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă şi concludentă. Judecătorul se va pronunţa printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanţa, aceasta putând reveni asupra probei încuviinţate, conform art. 259 din Codul de procedură civilă. Totodată, potrivit art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. Prin urmare, nu se poate susţine că judecătorul ar putea acţiona în mod discreţionar atunci când se pronunţă cu privire la admisibilitatea probelor, de vreme ce respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, încheierea instanţei referitoare la încuviinţarea probelor putând fi atacată cu apel, odată cu fondul, conform art. 466 alin. (4) din acelaşi cod (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 735 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 3 martie 2020, paragrafele 20 şi 21).